Bugetarul bogătaş

Când un ales plătit din banii noştri ajunge să se lăfăie, peste noapte, într-un asemenea lux, mi-e imposibil să nu mă-ntreb dacă l-a obţinut pe căi oneste şi licite.

Când spui bugetar, în România de azi, nu te poţi gândi decât la un biet angajat al statului, a cărui înfăţişare, de la obrajii supţi de grijile slujbei sau subţirimea pacheţelului cu mâncare de-acasă şi până la coatele hainelor roase pe altarul birocraţiei, pare să fie sinonimă cu sărăcia şi neajunsul. În fond, imaginea vine din trecutul îndepărtat, de pe vremea lui Nenea Iancu, de la care am rămas cu memorabila replică: „Famelie mare, renumeraţie mică, după buget".

O spune poliţaiul Ghiţă Pristanda, prototipul funcţionarului public al acelor timpuri, atunci când simte nevoia să-i explice şefului care sunt nevoile şi necazurile sale. Sigur, de la Caragiale s-a scurs mai bine de un secol, dar nu sunt primul care are impresia că trăim încă sub aceeaşi zodie. Ne-o demonstrează faptele cotidiene, prezentate pe îndelete de presa zilelor noastre, iar situaţia bugetarilor nu face deloc excepţie de la regulă.

Sunt câteva consideraţii care mi-au venit în minte văzând ştirea despre averea fabuloasă (nu puteam găsi un adjectiv atât de potrivit) a unuia dintre primarii de sector din Bucureşti. Potrivit unui ziar de scandal, care acum a lăsat chiloţărelile deoparte şi a trecut la chestiuni mai serioase, Liviu Negoiţă deţine un adevărat domeniu în localitatea Baloteşti din judeţul Ilfov. Pe un teren care se întinde pe aproape 4.000 de metri pătraţi, discretul edil şi-a tras o vilă impozantă, cât vreo cinci-şase apartamente, un foişor, un ponton şi o curte pentru care-l invidiază, probabil, şi miliardarii din Topul Forbes. Întreaga proprietate a fost estimată la cel puţin un milion de euro, deşi gurile rele susţin că face de cinci-şase ori mai mult.

Dacă n-am şti că dl Negoiţă câştigă, de zece ani încoace, o leafă medie de bugetar, care abia depăşeşte patru mii de lei pe lună, probabil că nici n-am fi deschis discuţia. Căci o agoniseală provenită din afacerile de dinaintea mandatului, ca la Vanghelie, sau din moştenirile de familie, ca în cazul lui Chiliman, este aparent clară. Oamenii pot măcar să-şi justifice, vorba aia, primul milion de euro. După cum rezultă din ultimul episod al campaniei „O Capitală - un singur primar", realizat de colegii mei, care dezvăluie în „Adevărul" ce au de pierdut edilii de sector în eventualitatea desfiinţării funcţiilor pe care le ocupă.

Însă când un ales plătit din banii noştri ajunge să se lăfăie, peste noapte, într-un asemenea lux, mi-e imposibil să nu mă-ntreb dacă l-a obţinut pe căi oneste şi licite. Sau dacă, dimpotrivă, şi-a construit averea prin metode nu tocmai ortodoxe. Aşa cum îi zice prefectul Tipătescu lui Pristanda: „O mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică..."

N-am probe să afirm asta. Dl Negoiţă n-o fi având un salariu de manager şi nicidecum veniturile vreunui patron, dar suma se compensează cu banii încasaţi de către soţia sa. Care lucrează tot la stat, dar pe o leafă mai greu de numărat: nu mai puţin de 8.000 de euro pe lună. Atât primeşte dumneaei în calitate de vicepreşedinte la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Asta da, remuneraţie, după buget, mare!