Satele şi comunele din România duc o lipsă acută de medici de familie şi de asistente medicale. Mulţi dintre cei care îşi fac meseria în mediul rural sunt navetişti, stau câteva ore la dispensar şi pleacă în oraşele în care locuiesc. Sau vin doar de 2-3 ori pe săptămână, trebuind să acorde asistenţă medicală şi în alte localităţi rurale. Cu toate că au primit stimulente materiale substanţiale, mai ales în timpul pandemiei, medicii de familie nu se îngrămădesc să-şi exercite profesia în localităţile rurale. Presa a publicat o serie de articole documentare din care reiese că mulţi medici din mediul rural câştigă mai mult decât un chirurg.
 

Lipsa asistenţei medicale la sate este una din cauzele care au condus la o rată a vaccinării în mediul rural mult inferioară celei din mediul urban. Locuitorii satelor sunt suspicioşi, de treizeci de ani au tot realizat că sunt păcăliţi de primari, de parlamentari, prin promisiunile demagogice din timpul campaniilor electorale. Le-au fost retrocedate, prin lege, pământul şi pădurile, dar nu pe cele pe care le-au avut pe vechile amplasamente, ci pe coclauri care sunt cel mult bune de păşunat. Pe terenurile intravilane au pus mâna primarii şi nomenclatura judeţeană. Li s-a promis asfaltarea drumurilor, dar au rămas tot cu gropile pe unde nu pot merge nici cu căruţa. Li s-a promis canalizarea cu apă curentă, dar o cară în continuare din fântâni cu găleata. Sărăcia urlă de zeci de ani în nenumărate sate şi comune unde nimic nu s-a schimbat. Li s-a spus zone defavorizate, iar denumirea dăinuie şi azi. 

O statistică dată publicităţii recent de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor privind migraţia de la urban la rural arată că anul trecut 78 de mii de români s-au mutat de la oraş la sat şi 120 de mii de la sat la oraş. Cei din urmă sunt de regulă bătrâni care nu-şi mai pot purta singuri de grijă şi locuiesc la copii, şi tineri care îşi caută norocul în marile oraşe.

Cunoaşterea locuitorilor de la sate nu este pe placul guvernanţilor. Rezistenţa acestora la administrarea vaccinului ţine de o mentalitate retrogradă, dar ancestrală. De cele mai multe ori ei nu apelează la medic decât atunci când cad la pat. Cu cine să-şi lase vitele, cine să le cosească iarba, cine să le prăşească şi să le ude grădinile cu legume, cine să le taie lemnele pentru iarnă?  

Preşedintele campaniei de vaccinare, col. dr. Valeriu Gheorghiţă, a vaccinat zilele trecute în comuna sa natală câteva zeci de persoane. Dar să nu ne amăgim. Puterea exemplului nu aduce rezultate spectaculoase nici în mediul urban, şi cu atât mai puţin în mediul rural. Puterea exemplului se loveşte, şi nu doar în situaţia pandemiei, de lipsa persoanelor din toate mediile sociale, inclusiv din mass-media, care să se implice în problemele comunităţii. Mediul politic este primul care nu se supune acestui imperativ social, dovadă fiind şi rata scăzută de încredere în partidele politice, în parlament, guvern ori în autorităţile centrale şi locale. Scapă cine poate.

Mentalitatea ţăranilor nu e înţeleasă de autorităţi

Au apus de mult vremurile în care satele şi comunele erau comunităţi închise, suficiente sieşi, în care preotul, învăţătorul şi primarul (pe atunci, cel mai gospodar om din sat) erau persoanele de care sătenii ascultau şi la care mergeau să fie sfătuiţi ori ajutaţi să-şi descurce problemele. Asta, desigur, înainte ca tăvălugul comunismului să-i oblige să-şi plece capetele.

Mentalitatea ţăranilor nu e înţeleasă de conducătorii instituţiilor abilitate să lupte cu pandemia. Rezistenţa la necunoscut îi caracterizează în aceeaşi măsură în care au nevoie de răspunsuri clare. Iar răspunsurile ar fi trebuit de mult să fie popularizate în mediul rural. De preoţi, de ONG-uri, de voluntari.  

Peste 50% din populaţia rurală crede că virusul nu există. Miturile cum că vaccinarea este un mijloc prin care oamenii sunt cobai pentru experimente în laboratoare de cercetare, că vaccinul scade imunitatea şi favorizează apariţia unor boli incurabile ori că prin ser li se introduce oamenilor un cip, strategie a ocultei mondiale, continuă să întreţină rezistenţa la imunizare. Indivizi de genul Şoşoacă şi extremişti din AUR au făcut şi fac un rău imens în ceea ce priveşte respectarea măsurilor de protecţie împotriva infectării şi a vaccinării populaţiei. Retorica „anti“ a câştigat progresiv teren în faţa discursului pozitiv. Dar latura imorală nu se supune cercetării penale, ea este imună în faţa oricărei instanţe de judecată. Chiar dacă, din cauza acestei retorici agresive, au murit şi mor oameni. Uneori şi moartea face puţină retorică.

După o şedinţă pe care preşedintele Klaus Iohannis a ţinut-o recent cu membrii guvernului, acesta a declarat că primarii, indiferent de culoarea politică, trebuie să se implice în campania de vaccinare.  În localităţile mici, să se meargă din poartă în poartă pentru a li se spune oamenilor că e esenţial să se vaccineze, a spus preşedintele. După câteva zile, coordonatorul campaniei de vaccinare, medicul militar Valeriu Gheorghiţă, a declarat într-o conferinţă de presă că „echipe de vaccinare din oraşe vor merge din poartă în poartă şi vor vaccina persoanele care îşi doresc acest lucru la sate.“ Cuvintele preşedintelui, iată, sunt copiate la virgulă. Nu suntem în stare de mai mult? Conceptul „oraşul vaccinează satul“ se va concretiza prin deplasarea unor echipe mobile de medici din urban în rural, unde sătenii vor fi vaccinaţi fie la casa fiecăruia, fie într-o gospodărie care va funcţiona ca centru de vaccinare.

Mai sunt şi alte mijloace, în afară de îndemnurile din partea autorităţilor, care să-i convingă pe locuitorii din mediul rural să se imunizeze? Singurul lucru cu adevărat eficient cred că ţine de resetarea mentalităţii. Iar asta nu o pot face nici guvernanţii, nici alte oficialităţi. Spiritul comunităţii şi implicarea în problemele care o perturbă ar putea fi calea. Asta, dacă pandemia ne va da răgazul începutului.

George Arun - Deutsche Welle