Întrebări despre cuvinte şi oameni vechi

Pe vremuri, după Caragiale, puteai să spui şi tu, dacă aveai motiv, ”Sunt vechi, domnule!”. Era un titlu de mândrie să fii vechi, adică bun, de valoare, chiar nobil, ca un vin scos într-un târziu din inima pământului, în sticle cu dopul mucegăit.

Dacă încerci să afirmi azi acelaşi lucru, ajungi de ocara lumii. ”Păi, asta înseamnă că ai trăit în comunism, tov-ule!” – vine peste tine un reproş cât roata carului de mare. ”Şi ce vină am eu dacă atunci m-a făcut (nu ”născut” - s.a.) mama?” – vii tu cu răspunsul pe care nu îl mai ascultă nimeni, pentru că ţi se întoarce brusc spatele. Nu tot timpul, uneori.

Cred că ”omul vechi” de altădată nu mai poate fi comparat cu omologul lui de azi. Din cauza cuvântului ”vechi”, care şi-a schimbat în timp conţinutul.

Dacă ai îndrăznit să păşeşti peste graniţa anului 1989 cu un ”trecut comunist” în spate, ai sfeclit-o. La trecerea acestei frontiere, unii chiar au fost supuşi la o anchetă, când trebuia să răspunzi la o întrebare paralizantă: ”Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” În funcţie de ce ai făcut, erai privit ca vechi, adică expirat sau bun, adică ”îl mai folosim la ceva”.

Dar, erai controlat de către vameşi şi la vocabular. Unii, mai  conservatori, aveau în desaga vocabularului lor cuvinte şi expresii cum ar fi: ”dragoste de ţară”, „hai Mărie-n deal la vie”, ”patriotismul la români”, ”lupul, paznic la oi” ”foaie verde şi-un dudău/o să fie mult mai... bine”, şi altele.

Le ducea omul în spate ca să le aibă în caz de nevoie, aşa cum făcea bunicul când aduna într-o lădiţă fel de fel de cuie, piuliţe, balamale, pioneze şi câte altele, toate ruginite.

”Aceste cuvinte fac parte dintr-un limbaj de lemn, trebuie să ne debarasăm de ele!” – i se spunea omului cu bagajul declarat pe bune la vamă. ”Bine, dar ce punem în loc?” ”Avem destule: cool, super-tare, marfă, ce puii mei, băiat de băiat, bingo, ce muşchii mei, mişto, gherţoi... Mai repede, altul la rând!”

Aşa s-a ajuns ca soarta unor cuvinte mai vechi să fie incertă în limba română. Acum, dacă îţi scapă printre degete, când vorbeşti sau scrii, cuvinte ca cele de puţin mai sus, cu un conţinut patriotic, gen ”uniţi în cuget şi simţire”, te-ai ars. Puteai să spui ”uniţi în puii mei”, nu?

Dar, încerci să motivezi, astfel de cuvinte au fost folosite uneori şi de Eminescu! Ce facem, le aruncăm la groapa de gunoi?

Dacă insişti, rişti să devii brusc învechit şi luat în tărbacă (mai bine spuneam ”la mişto”, era mai elegant-s.a.). Dar, se întâmplă lucruri şi mai ... cool: dacă te încăpăţânezi să-ţi iubeşti ţara - aşa înnămolită şi tot mai părăsită cum e -, şi o declari public, îndemnându-i şi pe alţii s-o facă, eşti considerat penibil, jenant, cumva de pe altă lume.

”De sentimente ne arde nouă, când avem atâtea pe cap? Noi nu ne vedem capul (alt cap? - s.a.) de scandalurile zilnice cu fenechii, cu procurori, cu judecători, cu băsişti, cu uselişti, cu voiculeşti, cu antenişti, cu icerişti, cu alţi vreo 20 de -işti, iar dumneata vii cu asemenea chestii depăşite? Cine mai are timp să se gândească la ţara şi iubirea dumitale? Ca să mă exprim într-un limbaj mai actual: Ciocul mic!”

”Bine, dar e democraţie, nu? Are voie omul să vorbească ce vrea muşchii lui, ca să mă exprim pe placul dumneavoastră”. ”Da, dar acum suntem noi la putere, aşa că – mucles!”

În opinia celor care te atenţionează sau apostrofează, unii curajoşi fiind cu nume sub acoperire, greşeşti de două ori: 1. eşti posesorul unor sentimente care nu mai sunt la modă, adică super-tari, şi 2. te dovedeşti a fi un ...comunist, din moment ce te-ai născut înainte de 1989, nu?

Aşadar, nu mai contează faptul că nu ai fost membru pcr, sau ai fost obligat de împrejurări să fii, ca să supravieţuieşti. Dar, nu se mai ia în calcul nici faptul că ai visat atunci la o Românie a ta şi a altora ca tine – acţionând în acest sens, în limita posibilităţilor -, care ţi-a fost furată imediat după anul de graţie 1989. Furată, e adevărat, dar recunoşti că hoţii şi-au făcut acte în regulă. Cum s-a întâmplat şi mai târziu, când a fost jecmănită aproape toată România, dar cu acte în regulă, tată, nu altfel.

Paragraful de mai sus a fost o paranteză. Se poate sări peste el cu uşurinţă, sau chiar privit cu dispreţ, nefiind important. Cine mai are timp de analize de acest gen? Toată România este ocupată acum cu alegerile din 2014, încă din anul 2009, din prima zi de după încheierea precedentelor evenimente în materie. De 23 de ani ne ocupăm exclusiv de alegeri. Super-tare!

Apropo(s), ce facem până la urmă cu acele cuvinte vechi, demodate? Le ştampilăm ca pe ouă cu un ”bun de tipar”, sau nu? Aflat în Basarabia, după ce am întrebat de o adresă, mi s-a spus: ”Mergeţi înainte până se mântuie strada, apoi o luaţi la dreapta...”. Am rămas ameţit: limba română, ca un fagure de miere...

Ce facem cu acest ”mântuie”, care miroase a smirnă şi a clopotniţă de biserică, îl respingem pentru că nu e... cool? Aşa cum arborii seculari sunt ocrotiţi de lege, oare asemenea cuvinte unicat în limba română, păstrate mai ales pe malul celălalt al Prutului, precum vechile cronici sau hrisoave, nu s-ar putea bucura de un tratament pe măsură?

Chiar dacă sunt întrebări fără răspuns, cel puţin deocamdată, acestea trebuie puse pentru cei cu ţinere de minte, nu pentru băieţii de băieţi şi maşinile lor zburătoare prin copaci. Ce zici, fată, eşti de acord?