Numirile şi retragerile candidaţilor pe parcursul acestor alegeri locale mi-au adus aminte de un vechi dicton autohton – ele „par făcute în dorul lelii”. După ce au schimbat vreo doi candidaţi, liberalii s-au oprit taman la un candidat cu aplecări de extremă dreapta. Este o numire în dorul lelii. Un alt candidat, care are mai multe condamnări penale, se prezintă în faţa electoratului. Nu are şanse, dar o face aşa, în dorul lelii. Mai sunt şi cei care sunt urmăriţi penal şi intră în campanie tot în dorul lelii. Uneori şi mesajele şi programele sunt făcute în dorul aceleiaşi leliţe parşive, care este politica. Recent, la Cluj, am văzut un afiş de campanie cu totul absurd. Candidatul este pus pe panou cu capul în jos, cu bună ştiinţă, iar mesajul său promoţional este că nu „a picat din cer”. Senzaţia asta că suntem toţi picaţi în cap când vine vorba de proiectele politice şi publice este dureroasă dacă ne uităm la miile de proiecte electorale făcute în dorul lelii. Bani cheltuiţi aiurea, efort maxim pentru rezultate care tind spre zero. Acesta este dorul lelii.

De fapt, survolând întregul proces decizional şi social de la noi, unde totul este făcut la întâmplare, rămâne senzaţia cumplită că principiul fundamental care guvernează totul în România este lipsa de noimă. Suntem o cultură a acţiunilor făcute gratuit, a gesturilor fără nicio finalitate, care nu sunt gândite până la capăt. Nu degeaba zicem că ceva e făcut „de pomană”, pentru că pomana – adică dăruitul fără folos (de care nu se bucură nici dăruitorul, nici primitorul) – este un gest cotidian. Un alt exemplu de acţiune politică în dorul lelii a fost elaborarea ordonanţei de urgenţă pentru salariile bugetarilor. Aceasta nici nu a ajuns bine în dezbaterea publică şi textul legislativ a fost retras, cu ameninţarea ministrului de resort că îşi va da demisia. Apoi a urmat demisia fără utilitate. Încă o mişcare degeaba, o decizie „de-a lelea”. Relevant este faptul că, la plecare, ministrul a făcut declaraţii despre modul cum se lucrează în Guvernul României. Zeci de proiecte scrise şi rescrise de-a surda, fără să fie de vreun folos cuiva. Muncă numai aşa, ca să nu zică cineva că nu facem nimic.

Facem fără să gândim şi ne scărpinăm în cap după ce vedem rezultatele. Pentru că adeseori consecinţele a muncii în dorul lelii sunt adesea catastrofale. Acţionăm reactiv, nu anticipăm, nu construim, nu avem proiecte şi nici planuri coerente.

Gestionarea şi managementul public descriu o administraţie fără ţintă precisă, care reprezintă un grup social condus fără a şti încotro se îndreaptă şi de ce merge în direcţia respectivă.

O altă manifestare a dorului lelii este acţiunea făcută „numai aşa”, fără tragere de inimă şi fără a fi convinşi de necesitatea şi utilitatea demersurilor în care suntem implicaţi. În acest gen se aplică legislaţia europeană la noi, de unde decurge suita de condamnări ale României la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Şi pe acest palier prestăm activităţi tot dintr-o nostalgie după o lele cu fiţe.

Uneori lucrurile sunt făcute de-a dreptul în bătaie de joc. Nu mai este doar vorba de a acţiona fără tragere de inimă, ci de a practica o delăsare generalizată. O scurtă vizită în instituţiile publice de la noi şi o întâlnire fugară cu funcţionarii din aparatul birocratic al României ne pot convinge în orice moment că statul din care facem parte funcţionează cu un dezinteres total faţă de bunăstarea cetăţeanului pe care ar trebui să-l deservească.

Adeseori, „lălăiala” face parte din comportamentul asociat „umblatului de-a lela”, iar comandamentul paremiologic care decurge de aici este „lasă pe mâine ce poţi face astăzi”. Dar despre delăsare merită să vorbim pe îndelete în alt context.

Trebuie subliniat faptul că observăm acelaşi mecanism în funcţiune în nenumărate alte situaţii. De la autostrăzile din România, care sunt realizate în dorul lelii, mereu amânate şi readuse în reparaţii imediat după ce au fost inaugurate, până la lucrările publice tărăgănate şi făcute cu picioarele, totul pare să fie făcut de mântuială. Pentru aceeaşi lele stupidă.

Exemplar este şi scandalul doctoratelor, care are la bază regula elaborării „în dorul lelii”. De fapt, doctoratele de la noi demonstrează o versiune vulgară a expresiei mai sus menţionate. Pentru că multe au fost făcute „dragul de-a le face”, adică exact de pomană. La ce i-a servit procurorului general al României patalamaua doctorală, din moment ce a renunţat la ea? Ea a fost luată „de-a moaca”, aşa, ca „să nu fie lipsă”. Sigur că acum doctoratele acestea făcute în dorul lelii sunt folosite ca arme politice, dar ele rămân o expresie vie a acestui principiul răspândit la nivel naţional. Pentru că în România sunt zeci de mii (dacă nu sute de mii) de diplome luate de pomană. Sunt sute de mii de oameni în această ţară a muncii de pomană, care fac studii într-un domeniu în care nu vor practica niciodată. Adică educaţie în dorul lelii.

Nu ştiu când şi cum vom înceta să mai fim cu toţii umăritorii acestei leliţe, după care tânjim de secole, şi ale cărei principii absurde le urmăm de pomană.