VIDEO Apostolii Epocii de Aur, episodul #28. Cum ne-au sedus filmele lui Sergiu Nicolaescu? Regizorul, în faţa lui Ceauşescu: „Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?“

Sergiu Nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism. A fost un alintat al Revoluţiei, în care s-a implicat ca şi când s-ar fi aflat pe un platou de filmare. În România postdecembristă, a reuşit să-şi construiască un titlu de glorie din cariera sa susţinută prin compromisuri şi intoxicări ideologice. A fost un supravieţuitor.

Pe 9 noiembrie 1989, Sergiu Nicolaescu era în Berlin, în faţa porţii Brandenburg. Plecase în Germania să facă un film, iar acum se vedea martorul căderii Zidului Berlinului, cel mai cunoscut simbol al Războiului Rece şi al divizării Europei. Era chiar în grupul primilor demonstranţi care au fisurat frontiera internă a Germaniei. Memorabil moment. De ţinut minte.

După câteva zile, Nicolaescu arată că învăţase lecţia Berlinului: e în birou la Vasile Milea, ministrul Apărării, să negocieze pentru alţi militari figuranţi care ar fi urmat să fie distribuiţi în „Coroana de foc“, alt film. „Cu unitatea militară pe care am să ţi-o dau poţi să cucereşti Bucureştiul în două ore“, i-ar fi spus Milea lângă geam, cu radio-ul pornit, la un whisky. Cei doi fuseseră colegi în ’47, la Şcoala de Ofiţeri de Marină, dar timpul îi despărţise, aleseseră cariere diferite. La fel se întâmplase şi cu un alt coleg, Victor Athanasie Stănculescu. În fine, se pare că Milea îi spune lui Nicolaescu despre o unitate militară din Prahova, comandată de Ion Nicolescu.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

„Vrei să ajungi ministru?“
În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, Nicolaescu era la Ploieşti, la UM 01065, la căpitanul Nicolescu. Era încă întuneric, nu răsărise soarele. „Domnule căpitan, vrei să ajungi ministru?“, îl întreabă regizorul şi-i cere două TAB-uri înarmate, cu care să secere deodată balconul CC, unde urma să se organizeze ultimul miting comunist oficial. Ca-n filme. Militarul îl refuză, dar tot îi dă o puşcă cu lunetă şi grenade de exerciţiu (care nu rănesc, dar produc un zgomot puternic). În aceeaşi dimineaţă, Nicolaescu se întoarce în Capitală, via Buftea, de unde ia câteva staţii emisie-recepţie. Pe la 10.00, ajunge în Piaţa Palatului. Se mişcă fără probleme printre cordoanele forţelor de ordine şi plasează o bobină magnetică pe dispozitivul tronsonului principal al cablurilor de transmisie a sunetului în piaţă. Sergiu Nicolaescu spune că el e responsabil pentru bruiajul din piaţă care a generat zgomotul asurzitor. Şi tot el ar fi detonat şi grenadele. Exploziile i-au întrerupt discursul lui Ceauşescu, oamenii s-au speriat, au fugit, au început să strige şi aşa a început Revoluţia în Bucureşti. Evenimentele sunt reconstituite pe baza mărturiilor fostului cineast, adesea reinterpretate în autobiografii şi interviuri. Aparte de orice mistificări conjuncturale, însă, un lucru e sigur: Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre personajele principale ale Revoluţiei, nefiresc de instruit şi de scrupulos, de autoritar şi de stăpân pe sine în momentele tensionate din decembrie ’89. Oricum, pentru Sergiu Nicolaescu, Revoluţia a rămas cel mai important reper biografic. Regizorul a scris câteva cărţi cu acest subiect: „Un senator acuză“, „Cartea revoluţiei române decembrie ’89“, „Lupta pentru putere. Decembrie 1989“, „Revoluţie. Începutul adevărului“ şi „Mămăliga a explodat“.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Dimineaţa, înainte de Revoluţie
Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad, spune că, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la ora 06.30, Sergiu Niccolaescu se afla într-un soi de cercetare a zonelor din Pieţele Romană, Universităţii şi Unirii din Bucureşti. Înştiinţat de acţiunea regizorului, Vlad ar fi răspuns enigmatic: „Da, orice comandant înainte de bătălie recunoaşte terenul“. Câteva ore mai târziu, după fuga dictatorului cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), Nicolaescu este tot în Piaţa Romană, de data asta luat pe sus de militarii care se retrăgeau în unităţi, la ordinul lui Stănculescu, noul ministru al Apărării, pus în funcţie după sinuciderea lui Vasile Milea. Nicolaescu îi roagă pe militari să-l lase şi pe el la Televiziune, iar militarii încuviinţează cu entuziasmul unui şofer de taxi. Din coloană se desprind trei TAB-uri pentru acest scurt ocol. Pe unul dintre TAB-uri se aflau binecunoscuţii Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. „Eu am fost pe primul TAB, iar ei erau pe al treilea. Numai că eu am oprit TAB-ul la mine acasă ca să-mi pun cravata. Eu am ieşit pe post cu cravată“, îşi va aminti Sergiu Nicolaescu. Nici cravata aceasta nu e întâmplătoare: regizorul spune că acesta a fost motivul pentru care a fost confundat de unii jurnalişti străini cu Corneliu Mănescu şi, astfel, în presa străină a apărut informaţia potrivit căreia fostul ministru de Externe ar fi preluat puterea.

„Un milion de români să fie aici!“
În fine, odată ajuns la Televiziune, Nicolaescu intră în Studioul 4, de unde aduce un omagiu eroismului şi sacrificiului timişorenilor şi face un apel către Armată şi către Ministerul de Interne, cerând să fie alături de popor. Imaginea asta a rămas bine întipărită în memoria românilor: „Fac apel în primul rând la muncitorime. Rog muncitorii din fabrici să întrerupă lucrul. Dacă nu întrerupeţi lucrul imediat, dacă nu veniţi aici, în fosta piaţă Stalin, dacă nu veniţi aici, la Televiziune, să vă alăturaţi nouă, să ştiţi că ceea ce vedeţi acum ar rămâne un foc de paie. Şi eu nu vreau să rămână un foc de paie. Vreau să veniţi aici milioane. Bucureştiul are două milioane... un milion să fie aici! Vă rog mult!... Veniţi în stradă români! Veniţi aici la Televiziune“, spune Nicolaescu.

Nicolaescu spune că, totuşi, nu-i plăcea compania din Studioul 4. Iar „actorului sâsâit, cu nasul lung“, îi găsea numai defecte, de-aia nici nu-l distribuise în filmele sale. Astfel, susţine regizorul, aflat în căutarea unui „lider adevărat“, l-ar fi trimis pe Mihai Bujor să-l preia cu maşina de-acasă pe Ion Iliescu, mai priceput şi adecvat momentului. La ora 14.35, Ion Iliescu intră în Televiziune. Ştia care e situaţia în sediul TVR, se interesase prin telefon cu o oră înainte, arată istoricul Constantin Corneanu în volumul „Victorie însângerată. Decembrie 1989“.

Citiţi şi: Adrian Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţa lui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibil al lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.

„Pierdem Revoluţia!“
În haosul de pe holurile Televiziunii, lumea aproape că trecuse cu vederea anunţul crainicului Petre Popescu. „Comandantul Nicolescu din Ploieşti este imperios rugat să se îndrepte spre Bucureşti, cu ostaşii săi, şi să pună brasarde tricolore la mână“. Se întâmpla pe la ora 14.00. E anunţul care oferă mai mult sens întrebării: „Căpitane, vrei să fii ministru?“. Pentru asta-l pregătise Nicolaescu pe căpitan. Peste câteva minute, militarul primeşte telefon: „N-ai plecat? N-ai auzit anunţul de la televizor? Pierdem Revoluţia. Vezi că aflu când pleci şi te aştept la Săftica“. Era Nicolaescu. Dar Nicolescu nu poate pleca din unitate fără aprobarea superiorilor, mai ales că noul ministru al Apărării îi ţinea pe soldaţi sub consemn în cazărmi. Ordinul de mobilizare va veni la ora 21.15, când pe străzile din Capitală începuseră să se audă focuri de armă şi cuvântul „terorişti“. Vom reveni.

De ce îi dă un cot lui Iliescu
După câteva discursuri televizate, mai coerente sau mai puţin pregătite din avans, grupul restrâns de emanaţi ai Revoluţiei pleacă spre ministerul lui Stănculescu, unde ajung la ora 16.00. Nicolaescu însă se întoarce în sediul CC, unde Ilie Verdeţ şi Constantin Dăscălescu, doi dintre oamenii de bază ai dictatorului Nicolae Ceauşescu în anii ’70 şi ’80, îşi încropeau guverne. Se pare că din „guvernul Verdeţ“ ar fi făcut parte şi Iliescu. Până la 17.00, Iliescu ajunge şi el la CC. Urcă în balcon şi vrea să vorbească mulţimii. Începe în stilul său caracteristic: „Dragi tovarăşi“. Mulţimea îi răspunde: „Fără comunişti!“. Nicolaescu îi dă un cot tovărăşesc lui Iliescu, preia microfonul şi linişteşte revoluţionarii cu aceste vorbe: „Sunt eu, Sergiu Nicolaescu!“. Acum, Iliescu le poate vorbi. La puţin timp după intervenţiile „emanaţilor“, încep să se-audă focuri de armă. Nicolaescu e din nou operativ: îi dispersează pe cei refugiaţi în sediul CC cu aceste cuvinte: „Fugiţi, că sediul e minat“. Cu vorbele acestea, cineastul reuşeşte, indirect, să facă selecţia de cadre a grupului revoluţionarilor. Astfel, la 18.30, se vor refugia în sediul Televiziunii doar o parte dintre cei care vorbiseră de la balconul CC. La ora 23.25, Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale va fi citită de către Ion Iliescu în direct.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Cei cinci morţi
Din Prahova, căpitanul Ion Nicolescu pornise deja spre Capitală cu o coloană de TAB-uri, tancuri şi maşini blindate de 9 kilometri. În total, 1.400 de militari în termen şi 214 cadre, potrivit comandantului. În comuna Săftica, pe DN1, aştepta Sergiu Nicolaescu. „Dacă veneai când te-am chemat eu, te făceam ministrul Apărării“, îi zice regizorul. Ministrul era acum Nicolae Militaru. Cei doi revoluţionari cu nume paronimice sunt însă martorii implicaţi ai unui tragic eveniment în urma căruia au murit cinci oameni: la podul Otopeni, militarii au deschis focul către patru maşini Dacia care veneau dinspre Bucureşti.

Cu autoritatea sa de regizor naţional şi cu îndrăzneala celui care-şi cunoaşte exact sarcinile, Sergiu Nicolaescu a continuat să împartă ordine şi misiuni în sediul TVR. Ca o ironie a istoriei, după toate momentele în care reuşise să-şi păstreze sângele rece, după tot haosul şi toate zbaterile pentru a câştiga şi păstra puterea, Sergiu Nicolaescu a fost cel care a montat filmarea cu execuţia Ceauşeştilor, aflaţi într-o garnizoană din Târgovişte.

Când va pleca Sergiu Nicolaescu?

Sergiu Nicolaescu a fost omul însărcinat de Parlamentul României, în anul 1990, să dezlege misterele Revoluţiei. Regizorul a condus Comisia Senatorială „Decembrie 1989“ în perioada 1990-1992, iar în următorii patru ani a rămas vicepreşedintele forului. A avut la dispoziţie resurse uriaşe pentru a elucida poate cea mai apăsătoare enigmă a istoriei contemporane. Până în prezent, Dosarul Revoluţiei nu a ajuns pe masa niciunui judecător. În schimb, Sergiu Nicolaescu a susţinut mereu că ştie precis să răspundă la această întrebare-cheie: „Cine-a tras în noi“. A făcut-o în presă şi în cărţile sale. Şi încă un lucru a omis să spună: cine-a tras în cei cinci oameni care se aventuraseră în afara Bucureştiului în timpul Revoluţiei? Nici Rapoartele Comisiei Senatoriale, nici volumele sale nu oferă un răspuns.

Totuşi, pe Sergiu Nicolaescu nu l-a împiedicat nimic să-şi facă un titlu de glorie din participarea sa la Revoluţie. Când reporterii tineri îi chestionau acţiunile, îi repezea mimând un aer părintesc: „Nu te băga, copile, în aşa ceva! Nu te cunosc, dar ăsta e sfatul pe care ţi-l dau. Ţine-l minte!“. În 2004, cineastul a fost numit de către Ion Iliescu membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române, coordonat de fostul preşedinte.

Senator timp de 12 ani
De fapt, Sergiu Nicolaescu a fost un personaj aproape ubicuu în viaţa publică din România. Până în 2012, a obţinut 6 mandate de senator, candidând din partea FSN, PDSR şi PSD. Românii au trecut cu vederea urâtul din biografia sa, i-au uitat compromisurile din trecut şi l-au votat. Ca şi în cazurile lui Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, nostalgia a fost cea care a tranşat dilema României postcomuniste: ce se întâmplă cu personajele sale amestecate, care au făcutcompromisuri serioase, dar care au rămas charismatice. În anii ’90 şi, oricât de revoltător ar fi, încă şi în anii 2000, învăţătorii şi profesorii organizau excursii la cinematograf, pentru a-i educa pe cei mici cu „Mihai Viteazul“ şi cu „Dacii“. Iar Sergiu Nicolaescu a profitat perfect de nedumeririle României postcomuniste pentru a-şi continua proiectele cinematografice şi pentru a-şi împodobi propria statuie, la construcţia căreia a lucrat, parcă, dintotdeauna. Adesea, filmele sale şi-au găsit din nou utilitatea socială. De pildă, în 1994, Nicolaescu a lansat „Oglinda. Începutul adevărului“, o pledoarie deschisă în favoarea controversatului mareşal Ion Antonescu şi împotriva regelui Mihai. Criticii de film spun că valoarea peliculei de două serii este una pur propagandistică, iar contextul oferă şi o explicaţie: preşedintele Ion Iliescu îl percepea drept un potenţial rival pe regele Mihai, drept care-l trata cu ostilitate. Oricum, Sergiu Nicolaescu a continuat să fie regizor, scenarist şi actor, iar ideile sale patriotarde şi naţionaliste şi-au găsit mereu un public fidel în România. În plus, filmele sale au găsit mereu finanţare din partea statului, adesea în defavoarea proiectelor depuse de cineaştii tineri, faţă de care Nicolaescu s-a plasat în război.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Eroul propriei măreţii
Sergiu Nicolaescu nu şi-a reevaluat niciodată trecutul. S-a mândrit deopotrivă cu certificatul de revoluţionar şi cu producţiile sale girate de comunişti. N-a fost niciodată incomodat de astfel de paradoxuri din biografia sa. Prefera să le respingă cu o trufie insultătoare pentru cei care n-au învăţat istorie din filmele lui. Pentru cei care, de fapt, n-au învăţat nimic din filmele lui.

FOTO: Secvenţe din ultimul său film, Lupul (2013)

Totuşi, românii l-au iubit pe Sergiu Nicolaescu. L-au iubit ca pe un erou care le amintea de tinereţile lor gri şi care le oferea suficiente argumente pentru propria măreţie. Scenele regizate de el au intrat în folclorul urban, iar replicile şi personajele sale au devenit parte din identitatea colectivă. Există mai mulţi români care cunosc replica „Un fleac, m-au ciuruit“ decât cei care, într-adevăr, au văzut filmul „Cu mâinile curate“. Sergiu Nicolaescu a primit mai multe premii pentru întreaga carieră. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în grad de Cavaler. A fost făcut cetăţean de onoare al municipiului Târgu-Jiu, iar cinematograful din localitate i-a împrumutat numele. Românii s-au identificat cu Sergiu Nicolaescu deşi n-aveau niciun motiv s-o facă. Era suma tuturor calităţilor pe care mulţi nu le-au avut în comunism. Pe 3 ianuarie 2013, regizorul a închis ochii pentru ultima oară. A fost ultimul film la care participa şi, poate, cel mai autentic dintre toate. Pe străzile din Capitală, în ziare şi pe ecranele televizoarelor, spectacolul funest a durat zile întregi. Oamenii îşi exprimau regretul pentru dispariţia cineastului, dar, mai ales, îşi deplângeau propria măreţie, pe care Sergiu Nicolaescu o închipuise pentru ei în atâtea filme. Atât de mult şi-au dorit să se recunoască în personalitatea fostului cineast, încât au crezut că li se cuvine să se împotrivească public incinerării sale, preferată de familie. Preferau o înhumare creştinească, erau siguri că aşa şi-ar fi dorit Nicolaescu, doar le semăna perfect. Dar aceşti oameni nu l-au pierdut niciodată pe marele cineast. Sergiu Nicolaescu n-a plecat, de fapt, niciodată. A rămas, precum titlul unui film pe care l-a regizat în 2008, un supravieţuitor. Şi va pleca doar odată cu generaţia aceasta care îl iubeşte necondiţionat.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

În 2013, Sergiu Nicolaescu a avut funeralii naţionale, la care a participat şi Ion Iliescu

Termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexi». Sergiu Nicolaescu, la 23 mai 1968, în faţa Comisiei Ideologice a CC al PCR.

„Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?“

Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu Jiu, într-o familie de aromâni. Numele său din certificatul de naştere e Nicola, după tatăl machedon din Iugoslavia. „Nu se ocupa de mine deloc, era mereu plecat, ca inspector-şef de drumuri şi poduri în Transilvania şi Banat. Nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată împreună cu tata“, povesteşte Sergiu Nicolaescu într-un interviu acordat în 2011 revistei „Kamikaze“. În faţa reporterilor, cineastul îşi idealizează copilăria adăugându-i, precum în filmele de mai târziu, o mulţime de scene neverosimile: „Odată, când aveam 5 ani, Ford-ul nostru era pe butuci, m-am urcat în el şi, nu ştiu cum, am reuşit să pornesc motorul. Am ajuns direct în Jiu. Tata s-a ocupat de mine în ce priveşte maşinile. M-a învăţat să conduc. La 9 ani şofam. La 13 ani, am făcut 8 din 3 pe un certificat privind vârsta şi am luat permisul de conducere, pe motociclete şi maşini. Motociclete conduceam de la opt ani. [...] Am trăit bine tot timpul, până când l-au arestat pe tata“. Se întâmpla pe 5 ianuarie 1947, când Sergiu Nicolaescu era în şcoala militară.

A tras după nemţi în război
Mama regizorului, născută Sevastiţa Cambrea, provenea dintr-o familie cu 4 copii: comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea, arestat în 1952 şi condamnat la 15 ani de puşcărie (n.r. – Nicolaescu spune că bărbatul i-a fost model pentru personajul căpitanul Moldovan), Gela Cambrea, secretară a Iui Ion Gheorghe Maurer în 1945, şi Nicolae Cambrea, comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu“, formată din foşti prizonieri de război în URSS, care au făcut pactul cu regimul comunist, încălcând astfel jurământul faţă de ţară şi rege. Nicolae Cambrea este unul dintre militarii care au supus Armata Română în faţa bolşevicilor din ţară: a fost făcut general de brigadă de Stalin şi a fost unul dintre apropiaţii Anei Pauker. Sergiu Nicolaescu susţine că, în septembrie ’44, a trăit asediul Timişoarei de lângă generalul roşu. Avea 14 ani şi spune că a tras şi el în direcţia inamicului, dar nu ştie dacă a nimerit sau nu vreun neamţ.

Gazdă pentru Maurer şi Dej
După absolvirea liceului, Nicolaescu s-a angajat muncitor pentru a-şi asigura dosarul de admitere la Universitatea Politehnică din Bucureşti, pe care-a absolvit-o în 1952. A lucrat la Uzina Mecanică Sadu, apoi a fost transferat la IOR, sectorul de armament, serviciul tehnic, unde proiecta binocluri şi lunete pentru arme. În ’54, s-a angajat însă inginer la Studioul „Alexandru Sahia“. „La studio vedeam filme americane care nu erau pe piaţă. Maurer şi Gheorghiu-Dej locuiau aproape şi veneau sâmbătă noaptea spre duminică să vadă filme, iar eu organizam treaba asta“, spunea Nicolaescu reporterilor „Kamikaze“.

La început au fost „Dacii“
Ca director tehnic la „Sahia“, Nicolaescu şi-a cultivat pasiunea pentru cinematografie. Mai întâi, construia aparate de filmat sub apă. „La un moment dat, am deţinut chiar recordul Mării Negre la scufundări marine“, îşi aminteşte. Prima dată şi-a pus semnătura pe filmul „Scoicile n-au vorbit niciodată“, în calitate de operator, însă avea să cunoască succesul mulţi ani mai târziu, cu filmul „Memoria trandafirului“, cumpărat de Columbia Film, la Cannes, în 1964, cu 20.000 de dolari. Tranzacţia aceasta va fi rampa de lansare a lui Sergiu Nicolaescu, al cărui succes îl va ridica şi în ochii occidentalilor, şi, mai ales, în ochii liderilor comunişti români. Regizorul spune că ar fi cunoscut, în acest context, doi evrei români, Henry Deutschmeister şi Paul Heilmann, iar primul i-ar fi cerut să regizeze un film românesc. Acasă, în România, află de la Paul Cornea, directorul de la Buftea, că toate filmele istorice cu teme importante erau deja programate pentru următorii cinci ani. În cincinalul cinematografic nu era inclus însă personajul colectiv „Dacii“, a cărui premieră are loc la 31 mai 1967. Acesta e filmul care-i asigură lui Sergiu Nicolaescu o carieră fulminantă în comunism. Îl va ajuta şi relaţia personală cu Ion Gheorghe Maurer, dar mai ales faptul că va respecta întocmai canonul istoriografic din epocă şi va face din producţiile sale vârful epopeii naţionale cinematografice, fetişizate până la absurd de Nicolae Ceauşescu. Nu era deloc constrâns de scenariul scris de Titus Popovici, membru al CC. Filmul costase 20 de milioane de lei şi va fi văzut de 7 milioane de români. O investiţie. De fapt, ideea epopeii naţionale în cinematografe, iniţiată cu filmul „Dacii“, a fost o reconsiderare: o lansase istoricul Nicolae Iorga la începutul secolului, iar dovada este producţia „Războiul de independenţă“, primul film de lungmetraj din acel proiect şi debutul colaborării dintre studiourile cinematografice şi Armata Română, arată cercetătoarea Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Urmăriţi filmul documentar „Epopeea naţională cinematografică“, realizat de istoricul Bogdan-Alexandru Jitea

Sergiu Nicolaescu este un caz şcoală despre cum se nasc prestigii în România comunistă şi despre cum funcţionează canonul istoriografic. Filmele sale din comunism sunt produsul compromisului cu puterea, au un caracter în principal politic şi, sub pretextul promovării eroismului poporului român, legitimează artistic propaganda oficială. Istoria deserveşte discursul politic prin capacitatea de legitimare specifică, iar filmul este o armă ideologică extrem de eficientă. Broşurile de partid şi articolele din „Scânteia“ nu vor avea niciodată impactul unei poveşti credibile, mai ales dacă e vorba de miturile unei pretinse istorii naţionale.

Deocamdată, un singur exemplu: sintagma „cu mâinile curate“ este preluată din plenara CC al PCR din aprilie 1968, când Ceauşescu l-a reabilitat pe Lucreţiu Pătrăşcanu. „S-a pretins atunci de la tribună că trebuie să continuăm comunismul cu mâinile curate, nu cum o făcuse Dej, cu mâinile pline de sânge. Ceauşescu era astfel înfăţişat ca liderul care avea mâinile curate“, explică istoricul Stelian Tănase.

De ce erau politice filmele?
Istoricul Bogdan Alexandru Jitea, autorul documentarului „Epopeea naţională cinematografică“, descrie, în articolul „Istorie, politică şi film în regimul comunist“, mecanismele politice care au făcut ca filmul de propagandă să monopolizeze producţia cinematografică românească. Epopeea lui Ceauşescu e numită ca atare prima oară în mai 1965, într-un interviu pe care scriitorul-ideolog Mihnea Gheorghiu, preşedinte al Consiliului Cinematografiei, îl acordă revistei americane „Variety“: „Avem în perspectivă realizarea unei serii de filme despre principalele aspecte ale vieţii din România de azi, precum şi completarea ciclului de filme istorice, menite să înfăptuiască, până la sfârşitul acestui deceniu, o autentică epopee cinematografică naţională destinată educaţiei tinerilor“. Tot Jitea arată că, la Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965, se prefigurase şi tematica seriei de filme: „momentul formării poporului român, luptele conduse de marii voievozi, lupta eroică a clasei muncitoare şi a partidului său pentru eliberarea patriei şi a poporului, pentru socialism“, potrivit indicaţiilor Congresului. De altfel, trei ani mai târziu, la 23 mai 1968, Comisia ideologică a CC al PCR prezintă, într-un raport, intenţia clară de a utiliza filmul istoric în sensul difuzării tezelor ideologice ale naţional-comunismului. „De aici decurge principala sarcină a artei cinematografice, rolul ei deosebit de important în formarea omului nou, constructor al socialismului şi comunismului, a omului chemat să făurească societatea cea mai dreaptă, în care umanismul să se poată manifeesta din ce în ce mai larg şi în forme tot mai desăvârşite. Filmul este o armă ideologică de o mare eficacitate, cu posibilităţi multiple de a sprijini politica partidului în toate acţiunile sale, legate de dezvoltarea multilaterală a societăţii noastre socialiste.

Şi discuţiile din şedinţa Comisiei ideologice, publicate în volumul lui Cristian Tudor Popescu, „Filmul surd în România mută“, sunt revelatorii. Astfel, în cadrul şedinţei, Ceauşescu propune un control ideologic mai ferm asupra producţiei şi finanţării. Sergiu Nicolaescu îi oferă soluţia comercială: filmele ar fi mai vandabile dacă ar conţine scene erotice. Redăm un dialog halucinant: „Termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexi», adică filme în care senzualitatea este prezentată într-un mod foarte deschis. [...] Trebuie să fac un film de mare importanţă naţională, ca «Mihai Viteazul». În orice caz, am nevoie ca acest om să iubească, să aibă nişte sentimente. Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?“.  George Macovescu: „Dacă scormonim aceste instincte, aceasta înseamnă că ne ducem înapoi spre cavernă“. Nicolae Ceauşescu: „Şi eu sunt sensibil ca şi dumneavoastră şi vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi! Să redăm şi dragostea lui, dar, dacă aceasta n-a avut un caracter dominant în activitatea lui sau dacă aceasta este mai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic“. Deşi nu reuşeşte să-i înduplece pe liderii comunişti cu erotismul lui Mihai Viteazul, Sergiu Nicolae­scu obţine, totuşi, ceva: simplifică sistemul de aprobare a scenariilor, acuzând că 70 de tovarăşi trebuie să citească un scenariu pentru ca acesta să fie aprobat.

Oricum, deciziile luate în această şedinţă vor fi întărite de întâlnirile succesive ale cineaştilor cu liderul comunist, din martie 1971 şi aprilie 1974, ambele avându-l pe Sergiu Nicolaescu ca personaj central, în calitatea sa de secretar al organizaţiei de partid a Asociaţiei Cineaştilor, arată Bogdan Alexandru Jitea. Astfel, se reorganizează din temelii cadrul instituţional al cinematografiei prin înfiinţarea Centraliei „Româniafilm“ şi a celor patru case de producţie. Începe producţia filmelor de serie, pe baza planurilor tematice încropite în laboratoarele ideologice ale regimului.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

De ce nu l-a jucat
Nicolaescu pe Mihai Viteazul
În memoriile sale, Dumitru Popescu „Dumnezeu“ scrie că Sergiu Nicolaescu şi-a dorit rolul principal din filmul „Mihai Viteazul“. Nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat cu reclamaţii la Nicolae Ceauşescu însuşi. Între 1968 şi 1971, Dumitru Popescu a fost secretar al Comitetului Central. „Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. [...] Eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu. […] Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd. «Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap: «Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
 

Cum ne-a convins autorul

Odată ideologizată, producţia cinematografică poate fi utilizată în scopul formării omului nou. Metoda lui Sergiu Nicolaescu a rămas, din acest punct de vedere, cea mai eficientă, pentru că regizorul a înţeles cum să traducă, pe înţelesul tuturor, discursul oficial al partidului – aceasta era marota Secţiei de Propagandă a CC.

Istoricul Adrian Cioflâncă spune, în articolul „Sergiu Nicolaescu, Mareşalul şi legionarii“, că regizorul reprezenta, în lumea cinematografiei, tipul de naţionalism sincretic: combina elementele istoriografiei romantice cu istoria de lemn comunist şi cu neo-naţionalismul postcomunist. Practic, Nicolaescu a fost omul care a reuşit să adapteze cel mai bine discursul lui Nicolae Ceauşescu şi textele partidului în replicile personajelor sale, de la Mihai Viteazul la Mircea cel Bătrân. Când se vorbea despre otomani, străini invadatori, trimiterea era, de fapt, la ruşi. Iar toţi voievozii şi eroii României trimiteau, de fapt, la personalitatea dictatorului român. Cultul personalităţii, asta era miza. Iar pentru a transmite acest fel de mesaj, regizorul falsifica grosier istoria potrivit nevoilor oficiale. Dar nu falsificarea istoriei este problematică – până la urmă, cine îl poate acuza pe Sergio Leone că şi-a plasat eroii din „The Good, The Bad and The Ugly“ în roluri de ofiţeri ai armatei Confederate?

Rezultatul e un pic mai subtil? Angelo Mitchievici spune, în „Explorări în comunismul românesc“, că, prin filmele de acest gen, e construită „o imagine a liderului curăţată de orice reziduu de îndoială, de orice impuritate; reţinut, ca într-o picătură de chihlimbar, în gestul său exemplar, el va spune aceeaşi poezie indiferent de auditoriu, indiferent de secol, indiferent de împrejurare“. Astfel, nu e deloc o coincidenţă că replicile lui Burebista sau ale lui Mihai Viteazul seamănă perfect cu un discurs al lui Ceauşescu. În concluzie, că voievozii noştri îşi depăşesc timpul prin ideile pe care le susţin pe ecran. Călin Hentea, istoric al propagandei, scrie, în „Enciclopedia propagandei româneşti“, că Sergiu Nicolaescu n-a fost un propagandist în sensul clasic al termenului. „În schimb, viziunea despre patriotism şi naţionalism a lui Sergiu Nicolaescu s-a întâlnit cu cea a lui Nicolae Ceauşescu şi a curentului protocronist“, susţine Călin Hentea.

O altă explicaţie a succesului lui Nicolaescu, mai omenească, ţine de realitatea românească în care, pentru public, filmele lui Nicolaescu erau, de fapt, o rază de lumină. După Tezele din iulie, în 1971, Ceauşescu a închis robinetul filmelor din răsărit, astfel că, în locul lui Tarkovski, Mihalkov, Klimov sau Polanski, românii aveau de ales doar filme inexpresive, cu propagandă ieftină.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

De altfel, Nicolaescu urmărea să impună, în România, un model autohton al lui James Bond. Personajul trebuia să îndulcească imaginea populaţiei faţă de agenţii speciali şi secreţi ai comuniştilor, asemenea respectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare ale serviciilor naţionale, susţine generalul Aurel Rogojan. Pe vremea când Hollywood-ul era acuzat că repezintă cel mai bun agent de propagandă al sistemului capitalist, Sergiu Nicolaescu era riposta comunistă. Era exact ca Adrian Păunescu pentru mişcarea flower power. Cu toate astea, oamenii ieşeau fericiţi de la cinematograf: urmăriseră un film de Hollywood făcut la Buftea. Dar toate mistificările acestea au modelat mentalul colectiv al multor generaţii.

În 1970, apare volumul „Didactica filmului şcolar“, din care aflăm că filmul însoţeşte experimental lecţiile de istorie susţinute la clasele IV-VIII. Se vorbea în special despre diferenţele structrale dintre regimul socialist şi monarhie. Procesul e însă complex şi gradual. Programul continuă şi în perioada 1971-1975, iar comuniştii raportează rezultate excelente. După vizionarea oricărui film, elevii erau obligaţi să răspundă unui set de întrebări, pentru a se stabili şi gradul de eficienţă al acţiunii. Astfel, potrivit Virginiei Creţu, în volumul „Educaţia elevilor prin film şi pentru film“, întrebările întâlnite erau: „Ce procese esenţiale au avut loc în Dacia, după cucerirea ei de către romani? Descrieţi-le pe larg, referindu-vă şi la cele aflate din filmele «Dacii», «Columna», «Columna lui Traian»“. Printre răspunsurile frecvente, se afla „lupta de clasă“. Concluziile Virginiei Creţu sunt îmbucurătoare doar pentru partid: în perioada 1971-1973, elevii au reţinut în proporţie de 70% aportul pozitiv adus în istoria ţării de către PCR, situând, la polul opus, fascismul. Dar arta cinematografică socialistă nu presupunea creaţie în scopul artistic în sine, ci în scopul rentabilizării maxime a profitului financiar şi a educaţiei ideologice. Carevasăzică, aceasta e o victorie.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Bogdan Alexandru Jitea spune că, odată cu retragerea lui Maurer din prim-planul vieţii politice, în 1974, şi odată cu îndepărtarea treptată a scenaristului Titus Popovici, cariera lui Nicolaescu începe să fie presărată cu producţii cinematografice mediocre din ce în ce mai ideologizate. Şi CTP e de acord că „Zile fierbinţi“, din 1975, e „probabil cel mai intens omagiu adus în cinemaul românesc dictaturii comuniste unipersonale“. Astfel, compromisurile lui Nicolaescu îl transformă în exponentul principal al castei privilegiate de cineaşti, în opoziţie cu mişcarea reformistă de la începului anilor ’80, reprezentată de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos şi Stere Gulea, care-l au drept model pe nonconformistul Lucian Pintilie.

Sergiu Nicolaescu chiar a făcut anticameră la Ceauşescu, în 1981, pentru a expune un „fenomen de anti-patriotism“, în persoana lui Lucian Pintilie şi a lui Alexa Visarion. Marele regizor îi trimisese dictatorului o scrisoare prin care-l anunţa că vrea să-i prezinte „personal o serie de probleme de mare importanţă pentru existenţa şi dezvoltarea cinematografiei naţionale“.

Până la urmă, creaţia lui Nicolaescu s-a împletit perfect cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Dincolo de divertisment, rolul acestor filme propagandistice a rămas unul toxic.  Ultima mare producţie din comunism a lui Sergiu Nicolaescu este „Mircea“, după un scenariu de Titus Popovici. Istoricul Cristian Vasile arată că, la începutul anului 1990, filmului i-a fost modificat însă finalul, adică dialogul dintre Mircea cel Bătrân şi sultanul Mehmed, pentru a se înscrie astfel în noul context al epocii.
 

Dacă doriţi să revedeţi filmele „Dacii“ şi „Mihai VIteazul“:

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]