Victoria PSD împotriva alegerilor

Pentru a ajunge preşedinte al PSD, Liviu Dragnea avea nevoie de un singur vot. Eventual, al lui. Nu pentru că ar fi dus o luptă electorală la limită cu un candidat la fel de redutabil, ci pentru că nu a luptat cu nimeni. De fapt, a luptat cu ideea de proces electoral. Şi a învins.

Simulacrul de proces electoral pe care ni l-a prezentat PSD la alegerea propriului preşedinte este o dovadă a preţului pe care îl mai pun astăzi liderii acestui partid pe vot. În cursa electorală s-a înscris un singur candidat, care a ieşit „câştigător” cu peste 90% din voturile valabil exprimate peste tot: la sedii de partid, la domiciliile liderilor locali, în bucătării, la uşa cortului, în toalete şi prin orice loc s-ar fi putut cel puţin teoretic monta o urnă. Probabil că, în buna tradiţie, şi în cimitire. Probabil că au fost 98,9%, ca pe vremea Marii Adunări Naţionale, dar, pentru a evita asemenea asocieri deranjante, organizatorii s-au gândit, probabil, că trebuie să mai dea jos ceva pentru ca rezultatul să semene cu unul dintre-o democraţie. Apoi, noroc că nu s-a ocupat în mod expres candidatul de procesul electoral, că am fi aflat că PSD are 7,2 milioane de membri, cam cât a mobilizat Liviu Dragnea pentru USL în 2012.

Faptul că un candidat se doreşte a fi singur într-o cursă electorală este de înţeles – fiecare doreşte să elimine orice risc din cursa electorală, iar cel mai mare risc este contracandidatul. Dar problema apare atunci când întregul corp electoral acceptă ca în cursă să se înscrie un singur candidat şi când acest corp electoral participă în masă la un simulacru aşa cum se întâmpla în comunism. Nici atunci nu ieşeau cu toţii la aşa-zisa votare, chiar dacă activiştii mergeau din casă în casă pentru a-i scoate la vot. Procentul de participanţi era ajustat de către cei care numărau voturile, pentru că altfel primeau pedeapsă aspră de la organul de partid.

La alegerile interne precedente, PSD a oferit tuturor lecţii de democraţie. Să ne amintim ce tensiuni au fost când pesediştii au ales împotriva lui Ion Iliescu, ce vânzoleală a fost pe holuri în timp ce bătrânul bolşevic încă ţinea discursuri pentru „tovarăşii” din sală. Ne amintim cum a fost debarcat Geoană, cu faceri, desfaceri şi refaceri de tabere, cu scandaluri şi mase de votanţi aduse în sală de Vanghelie. Ne amintim de acele scrutinuri ce au ţinut până spre dimineaţă, care i-au ţinut cu sufletul la gură pe toţi pasionaţii de politică.

Vremea democraţiei intense a trecut. Astăzi, PSD ne oferă tuturor o lecţie de ceauşism rezidual. Un singur ales şi o masă care se preface că alege. Era clar că Liviu Dragnea era preferatul, că el urma să obţină funcţia de preşedinte, dar era nevoie de cel puţin un contracandidat. PSD trebuia să împingă în cursă un „iepuraş”, cum i se mai zice candidatului formal. Se va spune că ar fi fost o falsă dispută electorală, că, în fond, s-ar fi ajuns tot la un simulacru. Depinde de contracandidat! Dar, chiar presupunând că ar fi fost unul slab sau pe o mână cu Dragnea (să presupunem că ar fi fost Zgonea), prezenţa lui ar fi păstrat ideea de alegere, ar fi dat membrilor de partid posibilitatea să se gândească şi la altcineva. Care simulacru ar fi fost mai grav pentru democraţie: prezenţa în cursă a unui candidat-iepuraş sau mimarea alegerii în cazul unui singur candidat? Mimarea cursei electorale sau mimarea alegerii? Prezenţa unui candidat-iepuraş ar fi ţinut în picioare mecanismul votului, ar fi dat posibilitatea prezentării unor programe, ar fi readus în atenţie teme importante ale organizaţiei, ar fi repornit mecanismul legitimării politice, ar fi dat membrilor posibilitatea să opteze şi pentru alticineva. Una este când alegătorul este pus să aleagă între da sau nu Dragnea şi alta era dacă era pus să aleagă între Dragnea şi altcineva.

Prin organizarea alegerilor cu candidat unic, PSD a ratat necesara dezbatere şi obligatoria competiţie pentru sănătatea sa ca organizaţie.

Prin simulacrul de alegeri, PSD şi-a tratat propriii membri ca pe oi, după cum s-a exprimat „cârlanul” Ponta atunci când vorbea despre propriii parlamentari înainte de ultima moţiune.

Vom vedea ce va fi la congres. Pe direcţia în care a pornit, de dragul coerenţei, probabil că PSD va alege varianta listelor închise. Pe vremea PCR, când era vorba de alegeri, se înfiinţa o comisie de propuneri care fixa persoanele ce urmau a fi „alese”. Dacă era vorba de 15 funcţii, pe listă apăreau 15 persoane propuse de respectiva comisie. Iar masa ovină vota. Ce? Ce îi propunea comisia. Procesul decurgea repede, fără incidente, în mod disciplinat. Şi cordial, fireşte.

Dacă PSD pune atâta preţ pe vot la propriile alegeri, ne imaginăm ce preţ pune pe vot atunci când e vorba de competiţia cu alţi actori politici. Dar, pentru a încheia într-o notă optimistă, aşa cum le place comuniştilor, trebuie să remarcăm faptul că, la ultimele alegeri, Partidul a repurtat două mari victorii: a arătat că este atrâns unit în jurul Conducătorului şi a învins cea mai periculoasă invenţie a intriganţilor democraţi: alegerile democratice.