Dacă urîm cum trebuie, înseamnă că am trăit folositor degeaba, adică atît cît să îi facem pe toţi ceilalţi să trăiască fără rost. România n-a învăţat această artă bolnavă şi transmisibilă fără profesor dar a fost o elevă eminentă, dacă nu cumva născută pentru a renunţa scîrbită la banalitatea binelui comun.

Trăim ca să urîm şi urîm ca să ne închipuim că trăim. Urîm încrucişat şi laolaltă, pe profesii şi vîrste, rece şi în spume. Nimic altceva nu ne mai trece prin cap şi nu ne mai începe ziua. Autorul acestor rînduri, urăşte, de pildă, alţi autori de alte rînduri. S-ar putea crede că atîta ură şi atîtea feluri de ură sfîrşesc prin a deprecia ura. Dar nu.

Chiar dacă e ieftină şi pe toate drumurile (închise), ura rămîne un caz rar de nestemată comună şi, în cele din urmă, singurul nostru tezaur. Iată de ce nu e cazul să ne subestimăm ura. E tot ce ne ţine împreună spre a ne despărţi, orbi şi grăbi căderea - adică exact ce ne dorim, cunoscîndu-ne, în secret, vina şi lipsa de valoare. 

La început, în anii ’90, toată lumea a crezut că a urî e un sentiment nobil şi cuviincios, o formă legitimă de speranţă. Erau vremurile în care se spunea că, urînd comunismul, ne lepădăm de Satana, în timp ce îmbrăţişăm, din acelaşi şut în plex, binele şi viitorul. Lăsînd la o parte o mînă de oameni fără trecere şi influenţă, făceam cu totul altceva: uram propria noastră neputinţă.

Comunismul a fost un succes deosebit. La fel, pasivitatea şi fuga noastră de curaj. Prin urmare, ura faţă de comunismul defunct a fost, în mare parte, un alibi menit să ne ascundă eşecul. A fost prima noastră gramatică etică negativă şi compensatorie. Aşa am început să folosim aversiunea intensă în folos comun. Ce a urmat s-a ţinut strîns de această regulă. Căci a urmat ura faţă de toţi. Acel sentiment calcinat care spune două lucruri deodată: că toţi ceilalţi sînt nişte canalii şi că asta împiedică lumea să profite de calităţile noastre salvatoare.

Feseniştii şi pesediştii au decis că fiţoşii cu studii împiedică ţara să se adape din fluviul binefăcător care curge în amonte de Iliescu şi în aval de Dragnea. Sau invers pentru cei ce nu fac deosebirea. Adică pentru intelectualii, artiştii şi civicii care au decis, la rîndul lor, că mitocanii din Sud şi nespălaţii din Moldova împiedică ţara să îşi ia doctoratul pe bune.

Rapidă şi izbutită, sudura care ne-a legat de darurile urii a înşfăcat şi tîrît în noroi toate personajele şi formele vieţii. Omul simplu, meseriaşul, micul comerciant, chelnerul, paznicul, angajaţii de la o lună la alta şi alte rebuturi în faţa neasemuitelor standarde aristocratice româneşti s-au trezit îngropaţi sub dispreţul aluvionar al superiorilor. La fel, omul de carte şi bun simţ care a făcut greşeala să îşi vadă de treabă şi să dezerteze de la datoria de a urî pe cineva, ceva, orice.

Superiorii s-au trezit, şi ei, sub un munte de dispreţ, undeva în locul în care îţi aruncă dejecţiile faraonii locali ai infracţiunii şi televiziunile lor în sclavaj sexual consimţit. Asta a cerut vedetelor artistice ale locului, să se întrerupă din mica lor celebritate dubioasă şi să conteste orice valoare tradiţională fără palmaresul parizian al lui Brîncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu şi gata: în rest, există doar Păunescu multiplicat în duşmanii noştri de pe stradă şi din partide.

Rapidă şi izbutită, sudura care ne-a legat de darurile urii a înşfăcat şi tîrît în noroi toate personajele şi formele vieţii.

Toate aceste convulsii au origini nemărturisite. Strînsoarea şi tremuratul lor răuvoitor stau pe o enormă nesiguranţă şi insuficienţă românească: setea de recunoaştere. Secretul nostru istoric şi tainic e că n-am fost niciodată nimic mai mult decît anexe, aspiranţi şi curiozităţi. Adesea talentaţi şi mereu complici. Niciodată realizaţi, încheiaţi, coerenţi şi omologaţi. Nefiind nimic, am dezvoltat o sete năpraznică de recunoaştere. Asta ne-a făcut să înţelegem degrabă că sîntem valori uriaşe dar sabotate fără răgaz şi excepţie. Am început, deci, să vedem în fiecare persoană de faţă sau absentă bariera aşezată în calea valorii nostre, sabotorul, impostorul şi persecutorul mare sau mic, străin sau local.

Într-un fel profund şi vicios, pînă şi marea chestiune a Diasporei e tot consecinţa obscură a urii. În fond, numai o naţiune care se urăşte în ascuns dar temeinic poate netezi calea celor ce pleacă şi pleacă şi pleacă. Culmea, această operaţie criminală se bucură de un supliment pervers. Admiratorii Diasporei, cei ce nu se pot opri din superlative şi omagii trimise spre românii plecaţi în lume, salută transferul de viaţă naţională pe care ar fi urît-o acasă. E greu de înţeles dar mai toate cazurile de exces admirativ conduc, prin galerii greu de aflat, la invidie şi ură.

Nu sîntem singuri pe culoarele reci ale urii şi asta ne face încă mai mult rău. Istoria lumii din jur curge în aceeaşi direcţie şi duce spre acelaşi canal înfundat de resentiment. Astfel, exemplele şi lecţiile ce vin de afară n-au făcut decît să ne confirme şi încurajeze aplecarea spre ură şi agresivitate morală. Exemplul practic global a început să iradieze după criza din 2008-2010. Germania, cîndva distrusă de pretenţiile morale şi economice devastatoare ale Acordului de la Versailles, a distrus Grecia şi fugăreşte Sudul Europei, în numele purităţii etice şi bugetare. Aşa am aflat că bestialitatea în numele principiilor e admisă şi recomandată. Nenumăraţi oameni de bine şi reformatori s-au simţit nemaipomenit de înarmaţi.

A doua mare rătăcire morală europeană a sosit la noi sub machiajul angelic-militar al justiţiei. Poate fi refuzat un asemenea oaspete? La fel ca tinereţea, binele, dreptatea şi frumuseţea, nu. Rezultatul a fost sanctificarea betonată a cruciadei morale interne. Curînd, România a aflat că e locul în care penalii îşi vor găsi sfîrşitul, iar sfinţenia capitala sacră. Cauza a devenit izvor legitim de ură a tribului nepătat împotriva hoardei mînjite. Lupta şi ura continuă şi vor continua pînă la victoria politică a celor ce folosesc naivităţile şi complexele nerezolvate ale lumii bune.

Nu va trece mult şi a treia injecţie de bigotism occidental va aduce între noi măcelul prin hate speech. Cînd va sosi, această formă de vînătoare în masă, prin case şi minţi omeneşti, va distruge orice formă de umor şi bun simţ pentru a lăsa loc de patrulare şi defilare delirului conducător.

Cu o patologie naţională străveche şi un tratament extern pervers, ura generalizată a românilor a trecut de la lucrurile grave la viaţa cu amănuntul. Căci tot ură e şi indiferenţa nevrotică a celor ce nu mai au timp să respecte prezenţa şi existenţa contemporanilor.

Urîm şi asta e tot. Cu o zicere modificată: ura şi la gară şi în rest!

Acest grup tînăr şi expansiv vorbeşte la mobil şi asta presupune abolirea universului. Oricine are, acum, dreptul de a-şi planta existenţa în vid, după ce a decis că vecinii, colegii, lumea întreagă nu există cu adevărat decît pentru a fi ignorată. Acelaşi tratament e rezervat argumentelor, temelor şi substanţei ce nu pot fi rezolvate de un punctaj, de un sfert de pagină sau de un video link. Cine are 20 de ani nu mai poate sta cu capul pe o temă mai mult de 20 de secunde. Pare exagerat, dar acest tip de neatenţie suverană e tot un fel de a urî, în treacăt, orice. Mai puţin propria persoană.

Exerciţiul continuu al urii a creeat profesori de detestare cotidiană. Lideri de emisiuni şi invitaţi superspeciali prezintă, în fiecare seară, cele mai noi şi mai vătămătoare feluri de a urî pornografic: grimase, ţipete, injurii, băşcălii şi tirade mişeleşti sînt recomandate unui public larg care ştie să preia toxina şi cînd aprobă şi cînd dezaprobă ce vede pe ecran.

Însumînd aşa cum însumează apele ce se închid peste un înecat, am căzut într-o dependenţă dură, într-un alfabet cu o singură literă şi o limbă care vorbeşte un singur cuvînt. Nu mai putem răbda nimic altceva pentru că sîntem folosiţi, consumaţi şi epuizaţi de ură. Nu mai putem ieşi la suprafaţă spre cel mai neînsemnat act omenesc.

Lipsa de înţeles şi substanţă ne omoară şi, cu cît murim mai mult, cu atît cerem mai mult zgomot şi împroşcăm mai multă furie. Aidoma marilor mutilaţi, nu mai putem deprinde gesturile cele mai mărunte şi misterul lor uriaş: o discuţie modestă şi netulburată de gînduri ascunse, un arbore bine îngrijit în curtea unui pesedist, un dezacord galeş scăpat de comentatorii titraţi ai lui Eliade, o faţă de masă bine călcată, o glumă luminoasă pe seama propriei persoane, un bătrîn, o femeie care se grăbeşte să facă o cafea, un tînăr nemarcat de tatuaje şi alţi sceleraţi care continuă să ne scandalizeze prin incapacitatea de a urî.

Urîm şi asta e tot. Cu o zicere modificată: ura şi la gară şi în rest!