Criza Brexit pare să fi trezit decidenţii români la realităţile dure ale momentului. Preşedintele României, după o întâlnire cu liderii politici, propune abrupt un Proiect de Ţară, iar a doua zi, premierul cârmeşte o iniţiativă mai demult pregătită, „România Competitivă”, către coordonarea prezidenţială a întregului efort.

Indiferent de cauzele şi calculele politice inerente într-un astfel de demers, efortul merită susţinut. Orice om de minimă bună credinţă în această ţară simte pericolul momentului şi nevoia unei mai mari clarităţi cu privire la drumul de urmat. Eforturi au mai existat de formalizare a unui astfel de nou proiect naţional. De fiecare dată însă, încercările au eşuat, ruinate de combinaţia letală dintre logică electoralistă, de precaritatea intelectuală a soluţiilor propuse şi de lipsă de autoritate sau consecvenţă morală a liderilor politici ai momentului.

Va fi oare diferit de această dată? Deşi cu circumspecţie, avem obligaţia de a încerca să ne implicăm, fiecare de pe poziţia sau platforma prin care poate contribui la acest nou efort de consensualizare a unei imagini mai ambiţioase despre viitorul nostru individual şi colectiv.

Nu există urmă de îndoială că o naţiune de succes nu poate exista fără o clasă politică decentă şi instituţii ale statului de bună calitate. Că intoleranţa la corupţie şi buna guvernare fac casă bună cu dezvoltarea şi succesul unei naţiuni. Şi că, dimpotrivă, corupţia şi clientelismul politic nu fac casă bună cu prosperitatea sau competitivitatea unei societăţi. Sau că democraţia, statul de drept, direcţia euroatlantică a ţării şi economia socială de piaţă sunt codul genetic al lumii occidentale din care vrem să facem parte o dată pentru totdeauna.

Consensualizarea, însă, nu înseamnă uniformizarea scenariilor alternative pentru calea de urmat. Până la urmă, „gândirea unică” din punct de vedere al politicilor economice este cea care ne-a condus la crizele economice şi financiare, cauza a  polarizării sociale şi a insecurităţii economice, fermenţii curentelor de populism şi xenofobie care au făcut posibile accidente de gen Brexit.

Un alt model de dezvoltare economică înseamnă ieşirea din capcana salariilor mici ca principal avantaj competitiv, aşa cum este cazul României astăzi. Că dorinţa de a deveni un jucător influent în Europa nu înseamnă şi alegerea automată a unui model federalist de Uniune Europeană pe care să-l susţinem. Sau că atragerea de investiţii străine nu înseamnă cedarea integrală a pieţei interne şi sacrificarea capitalului autohton sau că aderarea eventuală la moneda euro trebuie să echivaleze cu abandonarea oricărei forme de suveranitate economică.

Noul Proiect de Ţară înseamnă mai mult decât proiectele cu care s-au câştigat sau pierdut alegeri sau pretextul pentru cele care urmează. Înseamnă, în primul rând, o conversaţie româno-română privind modelul de societate pe care ni-l dorim. Şi o altă negociere, încă şi mai complexă, despre rolul şi locul nostru în Europa şi în Occident, inclusiv în lanţul de valoare economică al acestuia, a relaţiei între migraţia economică şi capacitatea de a construi acasă condiţiile socio-economice care să permită românilor şi est-europenilor să rămână sau să revină acasă.

Vorbind şi mai pragmatic, nu ne putem permite luxul de a respinge pe criterii de subiectivism politic propunerea decidenţilor de astăzi de a pune umărul la definirea arhitecturii unui Nou Proiect de Ţară. Vremurile sunt prea complicate, riscurile şi oportunităţile în faţa României sunt mai ample decât oricând. La fel de dezbinate au fost clasa politică şi societatea românească şi în alte momente de răscruce ale istoriei naţionale. De fiecare dată însă, orgoliile politice au pălit în faţa interesului superior al naţiunii. Îmi place să cred că astăzi vom şti să facem la fel.