Prima dintre ele este ignorarea trecutului reformist. Din 1990 în 2014 educaţia nu a avut parte doar de miniştri analfabeţi, cum s-a întâmplat, în câteva rânduri, în vremea actualului preşedinte. Au mai fost şi miniştri competenţi, şi idei bune. Iohannis a ales să ignore tot, ca şi cum ar trebui pornit de la zero. În particular, el a îngropat Raportul comisiei Miclea din 2007 şi actele legislative sau ministeriale care au decurs din acesta. A simulat astfel un vid, care i-a îndepărtat pe reformiştii din sistem. A reuşit, în schimb, să se asocieze cu personaje lipsite de credibilitate: în primul rând la prezentarea de la Cotroceni se afla „absolventa de Standford”, profesoara unei universităţi private pe care Ponta o voia în fruntea ministerului educaţiei, renunţând totuşi când a aflat că nu ajunsese niciodată la Stanford.

A doua eroare a preşedintelui e caracterul ilizibil al proiectului propus. Pe site-ul Palatului Cotroceni se găsesc nişte fişe tematice despre educaţie. Unele conţin lucruri valoroase. Ambalarea lor politică e un eşec. Consiliera preşedintelui pentru educaţie e tot atât de cunoscută în societate pe cât e un fotbalist din liga a patra. Preşedintele n-a reuşit, în şapte ani de mandat, să lase nicio urmă în conştiinţa publică în privinţa educaţiei. Vă invit să-l comparaţi cu Joe Biden: noul preşedinte american a spus chiar zilele trecute, scurt şi la obiect: 12 ani de studiu sunt prea puţini pentru lumea de azi, aşa că americanii vor avea patru ani de educaţie în plus, doi înainte de a debuta şcoala şi doi – după licenţierea în facultate. Din intervenţiile lui Iohannis n-a fost reţinută decât nefericita idee – propusă mai întâi de C. Andronescu – de a face colegii în universităţi pentru tinerii care nu iau bacalaureatul. Asta nu-i reformă, e cadou pentru stabilimentele private. 

Asumarea unui calendar care nu are nimic de-a face cu mandatul lui Iohannis este cea de-a a treia eroare a strategiei prezidenţiale. Preşedintelui i-au trebuit şapte ani pentru a propune un proiect fără un contur lizibil. Pe de altă parte, obiectivele pe care le fixează „România educată” sunt, în cvasi-totalitatea lor, proiectate să fie îndeplinite în 2025 sau 2030. Adică (mult) după ce preşedintele îşi va fi încheiat cel de-al doilea mandat. Altfel spus, şeful statului ne spune el însuşi că-n cei zece ani petrecuţi la Cotroceni nimic bun în materie de reformă a educaţiei nu se va fi realizat efectiv. Singurele promisiuni ţin de investiţii şi, în particular, de ceea ce s-ar putea realiza prin PNRR, un plan european care a acumulat deja întârzieri, adoptarea sa fiind amânată – pentru România – cel puţin până-n toamnă. Nu e deloc sigur că investiţiile se vor încheia la vreme.

A patra eroare a preşedintelui e abandonarea misiunii de moderator al reformei. La sfârşitul întâlnirilor de săptămâna trecută, Klaus Iohannis s-a mulţumit să spună că se va constitui „un grup transpartinic pentru un proiect de lege”, după ce modificările propuse sub sloganul „România educată” vor fi trecute prin „memorandum în guvern”. Preşedintele s-a văzut exclusiv cu partidele coaliţiei PNL-USRPLUS-UDMR. El a declarat că mizează pe sprijinul opoziţiei, deşi niciunul din gesturile sale publice din ultima vreme nu a lăsat să se întrevadă că ar dori să opereze consensual. Dacă îşi face iluzia că, odată ajuns în Parlament, proiectul „România educată”, aşa precar cum este, va trezi entuziasmul reformist al PSD şi AUR, se înşală. Opoziţia va face tot posibilul pentru a masacra şi rarele idei bune scoase la lumină în şapte ani de mandat şi expuse în 15 pagini mari şi late. 

Dar, la urma urmei, chiar îi pasă preşedintelui de ameliorarea educaţiei?