S-a scris şi se vor scrie, de către specialişti, mii de pagini pe marginea acestei decizii a CCR, dar lucrurile sunt clare. Când i s-a acordat puterea pe care o are, autorii actualei Constituţii au fost foarte clari: CCR are doar gumă, nu creion, şi cu atât mai puţin sabie.

În esenţă, CCR poate face doar două lucruri:

  • Constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea actelor normative prevăzute de lege, constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între anumite instituţii importante ale statului.
  • Explică în motivare argumentele care au condus-o la respectiva decizie.

Atât şi nimic mai mult. Mai departe este treaba parlamentului să soluţioneze obiecţiile ridicate de CCR, a instituţiilor implicate să-şi rezolve conflictul juridic de natură constituţională. Nu CCR da indicaţii asupra modului de rezolvare a celor două situaţii.

În cazul de faţă, CCR îl transformă pe ministrul Justiţiei în autoritatea „discreţionară” sub care îşi desfăşoară activitatea procurorii. Ce procurori, mai şefi sau mai subalterni, vor avea curajul să supere politicienii aflaţi vremelnic la putere, când ştiu că în urma acestei decizii zboară din post în secunda a doua?

Cum sunt respectate în această ultimă decizie a CCR alte prevederi importante ale Constituţiei?

Art. 1 (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. 

Art. 133 (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

Art. 80 (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la bună funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

ART. 126 (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Întrebarea care stă acum pe buzele tuturor este: ce facem, ne predăm celor patru „terorişti” constituţionali? Şi dacă următoarele decizii vor fi aprobarea instalării de către ministrul Justiţiei în fruntea unor instituţii importante din justiţie doar a unor persoane obediente regimului actual? Sau ne va dicta ieşirea din UE şi NATO? Sau ne va dicta un pact de cooperare cu Rusia? Sau ne va dicta să facem pipi pe stradă? Noi ce facem, stăm impasibili şi devenim prizonierii a patru oameni?

Răspunsul meu este categoric NU. NU putem accepta ca 4 oameni să dicteze orice aberaţie în contradicţie cu ce spune Constituţia. Deciziile CCR or fi general-obligatorii, dar atunci când sunt emise de oameni cu scaun la cap, care urmăresc interesul României şi al cetăţenilor săi, nu al unei clici aflate la guvernare, care vrea să fure din bugetele ţării fără să fie deranjată de justiţie. Atunci când acest lucru este evident, mai trebuie să respectăm deciziile CCR? Nu. Nu putem să ne săpăm groapa singuri, pe un număr nedefinit de ani, lăsând ţara în mâna „teroriştilor” constituţionali.

Preşedintele Iohannis trebuie să fie primul care să decidă că nu poate duce românii într-o nouă formă de sclavie, mai soft, mai alambicată. Obligativitatea deciziilor CCR încetează atunci când ameninţă însăşi fibra poporului român, libertatea sa, când este ameninţat destinul şi drumul european al României, drum ce aduce deja prosperitate şi demnitate poporului român.

Deasupra CCR este, totuşi, poporul. El să decidă cum ieşim din actuala situaţie, un pericol mortal, echivalentă cu un act de terorism care ar putea distruge viitorul poporului român. Iar până atunci deciziile CCR sunt literă moartă, nu trebuie respectate.