Oricum, am încasat, imediat, reacţia cîtorva ”suporteri” liberali. Nu poţi să bombăni Rapidul fără să-i enervezi pe ”rapidişti”. O domnişoară zglobie, în mod evident nu foarte chinuită de lecturi şi reflecţiuni abisale, a constatat că am ”o obsesie” cu Crin Antonescu. De fapt, e un citat din şeful ei care, acum vreun an, a spus ceva asemănător, ca reacţie la un rapid portret pe care i-l făcusem, cred, în Dilema. În realitate, în ultimii doi ani, n-am scris, cu totul, decît de vreo trei ori despre liderul liberal. Domnişoara cu pricina pretindea însă că dau cu vitriol cam la fiecare două zile. Într-un fel, sunt flatat: nu e rău ca două-trei menţiuni, risipite prin presă la lungi intervale de timp, să fie resimţite ca un atac cvasi-cotidian. Înseamnă că greutatea lor are un nesperat efect remanent: se aud o dată, dar subzistă, prin ecou, zile şi luni întregi…

Pe de altă parte, cred că şi dacă aş fi cu adevărat obsedat, aş avea oarecari motive să fiu. Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, cînd fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, cînd scuturat de inexplicabile accese de  veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulînd ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surîsuri benevolente, momente de absenţă, şi încruntături vitejeşti. E drăgălaş cu Gigi Becali şi crunt cu Chiliman, sau cu Tăriceanu. E (a fost) necruţător cu Mona Muscă, dar e plin de tandre nuanţe cînd e vorba de Dan Voiculescu. Ca să nu mai spunem că, dacă e vorba de obsesii, e campion. Aproape că nu are decît obsesii! Nu idei, nu proiecte articulate, nu viziune coerentă şi consistentă, ci obsesii. De fapt o obsesie, una singură: Cotroceni. În plus, presimt ceva misterios în alcătuirea sa politică. Căci altfel cum l-ar socoti mai toţi liberalii drept un adevărat ”far”, un conducător indispensabil, o adevărată ”pleaşcă” în descendenţa, atît de exigentă, a Brătienilor?

Foarte tare s-a supărat pe mine şi dl Dinu Zamfirescu. Domnul Zamfirescu e un domn. E cam tot ce pot să spun despre el. A reuşit să fie prezent, douăzeci de ani, pe scena politică, rămînînd, tenace, în rîndul doi sau trei. Cu alte cuvinte e prezent, dar la limita existenţei. E distins şi gri. Abia în ultima vreme a căpătat ceva profil şi nu mă mir că sare prompt în apărarea celor care i l-au oferit: e şef la IICCMER, e membru în CNSAS, e un ”senior” liberal. Era inevitabil să-l vedem atribuind tuturor psihologia D-Sale: toţi cei care îi atacă binefăcătorii sunt nişte ”cozi de topor”, nişte instrumente docile în mari comploturi de partid. Am zis ceva de rău despre şefu`? Înseamnă că m-a pus Băsescu, sau SRI-ul aservit, sau ”agenturili”. Un om normal nu poate vedea nici o pată pe icoana liderului. Dacă nu eşti ”instrumentat”, vezi, obiectiv, o zînă. Trebuie să fii în serviciul unei mari conspiraţii ca să observi, pe chipul zînei, unele riduri, unele grimase îngrijorătoare. Aşa că, să-mi văd de treabă. Sa mă întorc la…filosofia mea. Această invitaţie m-a lăsat visător.

Carevasăzică, dacă cineva se satură de mine, mă poate trimite la ”meseria de bază”, la domeniul meu, altul decît cel politic. Mi-am pus întrebarea unde l-aş putea trimite, la rîndul meu, pe dl. Zamfirescu, dacă m-aş supăra pe prestaţia d-sale? La…ce? Ca şi în cazul augustului său patron, o competenţă ”de bază” e greu de decelat. Dacă n-ar face poltică înaltă, ce-ar face aceşti domni şi alţii ca ei? Cu ce ”realizări” se pot lăuda? În definitiv – am mai spus-o şi o tot spun – ce ştiu dumnealor să facă? La capitolul ”isprăvi” nu pot, în cazul dlui Zamfirescu, să inventariez decît cîteva ciudăţenii: a ordonat distrugerea arhivei Ştefan Gane (stîrnind protestul dnei Ioana Brătianu), a cerut expulzarea ambasadorului american, a somat Uniunea Europeană să nu se amestece în ”treburili noastre interne” şi s-a pronunţat, patriotic, pentru desfiinţarea unor ”instituţii parazitare” cum ar fi  CSAT, ANI, sau DNA. Adică a psalmodiat, cu glas mic, în corul căpeteniei sale de partid. Cu asemenea idei, e un noroc că n-a stat în România înainte de 1989. Ar fi făcut o mai bună carieră decît la liberali, unde nu poate depăşi statutul unei umbre docile. În ce mă priveşte, îl rog să fie liniştit. Nu fac parte din nici un comando exterminator. Am şi eu, din cînd în cînd, unele păreri…Ceva mai păguboase, pare-se, decît ale D-Sale.