Cu acest prilej, partidele politice, mai vechi sau mai noi, dar şi persoane care nu au în spate o formaţiune politică, se întrec în a (se) anunţă candidaţi sau potenţiali candidaţi pentru competiţia de la sfârşitul acestui an.

De altfel, pentru a sublinia importanţa momentului politic respectiv, Wikipedia are deja o pagină dedicată „Alegeri prezidenţiale în România, 2019“, unde găsim o listă cu politicienii care şi-au anunţat intenţia de a candida.

La prezidenţiale, ca la orice campanie electorală, te aştepţi să asişti la o dezbatere despre idei şi oameni. Pentru că, pentru moment, noi discutăm numai despre oameni, mă voi referi, în continuare, la o temă foarte des întâlnită în discursul public şi care, pe scurt, poate fi pusă sub semnul conceptului de „resurse umane în politică“.

Un prieten mi-a vorbit zilele acestea despre „criză de oameni“ din politică, problema care se afla la rădăcina „răului“ din această ţară. Evident, discuţia a fost mult mai amplă şi împănată cu exemple şi epitete nu foarte onorante la adresa celor care au exercitat sau exercita azi puterea guvernamentală.

Concluzia discuţiei a fost aceea că este nevoie de oameni noi, dar profesionişti, bine pregătiţi/educaţi şi cu valori morale.

Vechiul nu e neapărat rău

În principiu, nu poţi respinge elementele care, în opinia prietenului meu, conturează profilul politicianului ideal, că de exemplu „profesionist“, „bine pregătit/educat“ şi „cu valori morale“. Am totuşi unele neclarităţi cu privire la semnificaţia atributului „nou“ în politică.

De exemplu, nu-mi este foarte clar de ce trebuie să considerăm „noul“ că ceva bun, aşa cum şi reciproca poate fi pusă sub semnul întrebării. În plus, deoarece vorbim despre poziţia de preşedinte al republicii, candidatul nu ar trebui să aibă şi ceva dovezi - care automat te conduc la conceptul de „vechi“ - că poate performa în cea mai complicată slujbă din ţară? Când ai de făcut o intervenţie chirurgicală dificilă, preferi un doctor „nou“ sau unul „vechi“?

În opinia mea, noul în politică nu este a priori bun, după cum vechiul nu e neapărat rău.

În plus, politicienii noi nu apar din neant. Ideea de revoluţie politică, de aruncare bruscă la coşul de gunoi al istoriei a politicienilor cu experienţă şi înlocuirea lor cu feţe noi, numai pe baza acestui criteriu, este mai repede infantilism politic decât argument politic.

În ţările cu tradiţie democratică, toţi politicienii care au făcut istorie şi care au ocupat poziţii la cel mai înalt nivel, ca de exemplu Churchill, Kennedy, Kohl, Mitterrand etc., aveau în spate mulţi ani de serviciu public, în slujba cetăţeanului, ceea ce i-a validat în ochii alegătorilor drept candidaţi puternici, serioşi, care se ridică la înălţimea votului primit.

În această categorie - a „vechilor“ - intră şi actualul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, despre care adesea se spune, în mod eronat, că este o figură politica „nouă“, în condiţiile în care, aşa cum era firesc, a deţinut poziţii guvernamentale şi a avut o activitate politică importantă înaintea înscrierii în competiţia pentru Palatul Elysee.

Evident că există şi excepţii şi cred că cel mai la îndemână este recentul vot din Ucraina pentru ceea ce presa a numit „preşedintele comediant“. Totuşi, înainte de a-l folosi pe Zelenski sau alte situaţii similare ca exemplu, cred că ar trebui să-i lăsăm să treacă testul istoriei în ţările lor.

Prin urmare, argumentul de „nou“ nu trebuie nici respins, dar nici absolutizat. „Noul“ în politică, aşa cum este firesc, trebuie cultivat cu grijă pe fiecare palier politic, iar partidele, aşa cum spun toate cărţile de ştiinţe politice, trebuie să joace un rol fundamental în selectarea şi formarea generaţiilor viitoare de politicieni.

În acest sens, o analiză mai atentă a rezultatelor ultimelor alegeri ne poate conduce la concluzia că, atunci când un partid pierde 1,16 milioane de voturi, aşa cum a fost cazul PSD-ului în 2019, în raport cu alegerile din 2016, poate că au fost de vină nu indicatorii macroeconomici, care sunt pe plus, ci calitatea oamenilor - noi sau vechi - care au fost prezentaţi publicului drept garanţi ai îndeplinirii promisiunilor electorale.

Pe de altă parte, partidele care au fost recompensate de alegători - şi mă refer aici în primul rând la Alianţa 2020 USR-PLUS - ar trebui să se asigure că nu vând iluzii, în sensul de a nu fi în situaţia de a improviza, din punct de vedere al resursei umane, în momentul în care ar ajunge la guvernare.

Îngrijorarea este justificată, mai ales că cetăţenii au mai avut acest sentiment în trecutul recent şi, din păcate, îl au chiar şi zilele acestea, în contextul discuţiilor pentru diferite poziţii guvernamentale/politice.

Cursa „noului“ care nu aduce nimic nou

Nu în ultimul rând, când vorbim despre „oameni noi“ în politică, ar trebui să facem încă trei menţiuni, pentru a nu cădea în cursa „noului“ care nu aduce nimic nou.

Prima menţiune este aceea că, din punctul meu de vedere, electoratul ar trebui să fie mai exigent şi să nu mai valideze nume noi în politică plecând de la capacitatea acestora de a face „zgomot public“.

„Circul mediatic“ nu trebuie echivalat cu „succesul politic“, iar România, din păcate, are câteva exemple de acest gen. Unul dintre ele, dar nu singurul, este cel al partidului care a plecat de la show-ul unui singur om de televiziune, dar care a reuşit în 2012 să treacă pragul electoral de 5% şi să ocupe în Parlamentul României 21 de fotolii de senatori şi 47 de deputaţi.

Continuarea pe ziare.com