2024: Știm ce vrem?
0De facto, suntem deja în campanie electorală, în primul rând pentru alegerile prezidențiale, dar și pentru celelalte tipuri de alegeri, care se vor succeda în 2024 (europarlamentare, locale și parlamentare).
Oameni politici și nepolitici ne vorbesc în fiecare zi despre cine se va califica și cine nu se va califica pentru scaunul de la Cotroceni, despre cine va câștiga alegerile europarlamentare, cine vor fi primarii din București, Iași, Timișoara sau Brașov, despre ce partide nu vor mai intra în Parlament sau cum se va forma noua majoritate parlamentară, în ianuarie 2025. La un inventar sumar, am identificat, din relatările de presă din ultimii doi ani, peste 40 de „candidați” pentru funcția supremă în stat, cea de Președinte al României, peste 15 „candidați” pentru poziția de primar al Capitalei, aproximativ 150 de doritori să ocupe cele 33 de poziții de europarlamentar, care revin României, în Parlamentul European, peste 20 de politicieni care au intrat în competiție pentru poziția de comisar, alții care vizează fotoliul de director SRI etc. În materie de candidați, partide și rezultatele lor electorale de anul viitor, nu numai casele de sondare a opiniei publice, dar și casele de pariuri (!?) au ajuns să prezinte cifre, unele dintre ele desprinse din filmele SF. Gesturile de imagine – de tip marketing electoral – sunt tot mai prezente la oamenii politici, dar și la persoane care, oficial, nu (mai) dețin poziții de demnitate publică în România, dar care, în mod evident, încurajează zvonistica electorală, care alimentează speculațiile și sondajele asociate competițiilor din 2024.
Ca o noutate, în raport cu anii pre-electorali anteriori, „analiștii” au o grijă suplimentară: „Ce va face actualul Președinte al României după finalizarea mandatului?”. Tema este atât de prezentă încât trebuie să fii foarte atent ca să poți să distingi între:
(i) cei care tratează subiectul în mod serios, inclusiv într-o notă critică, așa cum este normal, în logica interesului Statului Român de a valorifica o resursă importantă, credibilă, la nivel euro-atlantic,(ii) cei care comentează tema numai de dragul de a o comenta, chiar dacă nu o înțeleg (situație des întâlnită în spațiul public românesc), sau(iii) cei care o înțeleg foarte bine dar, în linie cu propaganda de la Kremlin, atacă orice subiect serios, încercând să-l arunce în derizoriu sau să-i schimbe semnificația.
În cea de a treia categorie de comentatori intră cei care sunt deranjați de faptul că Președintele Klaus Iohannis are un discurs clar, ferm, critic la adresa Federației Ruse și este un actor important, în cadrul NATO și UE, în procesul de coordonare a ajutorului acordat atât Ucrainei, cât și Republicii Moldova.
Evident, astfel de discuții – uneori, greu să le calificăm „analize” – până la un punct sunt firești. Este însă o problemă de dozaj și de accent. Să le luăm pe rând.
Nu trebuie să fii „analist” ca să înțelegi că România trece prin cel mai complicat moment geopolitic, din ultimii 70 de ani. Pe de o parte, avem crizele suprapuse, globale și regionale, care s-au acumulat în ultimii ani, la care s-a adăugat, în ultimele săptămâni, explozia de atrocități și ură din Orientul Mijlociu, cu potențial de contaminare la nivel global. Pe de altă parte, avem crizele noastre interne, unele moștenite și nerezolvate de la un ciclu politic la altul, în timp ce altele sunt mai noi, în principal apărute după aderarea României la Uniunea Europeană (migrația masivă a populației spre Occident; deprofesionalizarea instituțiilor publice; politizarea excesivă; apariția „specialilor”; incapacitatea de a utiliza eficient fondurile europene; incoerența instituțională; instabilitatea politică etc.).
În acest context, creionat în paragrafele de mai sus, să discuți continuu despre cine ar urma să ocupe poziția X sau Y, fără să îți pui și problema cum putem face față tuturor acestor provocări și chiar riscuri este o chestiune de micime politică, lipsă de viziune, de incapacitate de a ne concentra pe subiectele mari ale țării. Aceste abordări ne arată că mulți dintre cei care se auto-definesc drept „oameni de stat” sau „lideri politici” nu știu exact ce vor sau nu pot depăși limitele „bulei” în care activează. Pare că anul 2024 este în primul rând un concurs de frumusețe politică, în care unii încearcă să-și sporească sau să-și conserve puterea, în timp ce alții speră să prindă „un loz” câștigător.
În acest context, cred că este firesc să spun că nu mi se pare relevant pe cine plasează casele de pariuri drept favorit pentru alegerile prezidențiale din 2024, dar mă interesează cum putem găsi soluții pentru ca România să treacă cu bine prin aceste multiple furtuni geopolitice. Ar trebui să fim ceva mai atenți la stabilitatea guvernamentală, astfel încât să nu îngroșăm (iar) lista guvernelor căzute, mai exact 12 în 16 ani, din 2007 și până azi, adică o durată medie de „supraviețuire politică” de 1 an și 4 luni. Ar trebui să fim preocupați de cum poate fi guvernată țara și în ianuarie 2025, nu numai până la debutul campaniilor electorale, din 2024, iar partidele politice serioase ar trebui să înțeleagă de ce azi colaborarea este mai benefică decât confruntarea.
În același registru, nu cred că este important cine „mai prinde sau nu” un loc pe listele europarlamentarelor – chiar dacă Rareș Bogdan pare destul de preocupat de acest subiect –, dar cred că ar trebui să fim interesați de cum putem fi mai coerenți în negocierile din ce în ce mai complicate de la Bruxelles. În acest sens, o formulă de bun simț ar fi, de exemplu, să putem vota candidați pentru mandatul de deputat european care stăpânesc un minim de cunoștințe (i) de limbă engleză, (ii) de politică europeană și care oferă garanția că (iii) vor activa la Bruxelles ca reprezentanți ai românilor, în dialogul european, NU ca promotori ai destructurării instituțiilor euro-atlantice, făcându-i astfel pe plac lui Putin, așa cum pare să ne sugereze o listă de candidați deja anunțată de unul dintre partidele extremiste din România.
Desigur, irațional și contraproductiv, politicienii pot decide să abordeze anul electoral 2024 așa cum au făcut cam în toate situațiile de până acum, respectiv să se grupeze în tabere și sub-tabere, în care instrumentul politic principal să fie atacul între partide – dar și în interiorul partidelor – , condimentat cu fake news, denigrări și injurii, iar singurele „valori” respectate să fie „pumnul în masă” și „trădarea”, care, uneori, într-o lume politică imorală, oferă garanția unui loc în barca învingătorului. Am mai văzut aceste scenarii și știm și cum au perturbat ele mersul firesc al democrației românești. Varianta cealaltă ar fi ca partidele – și alți jucători din afara partidelor, dar cu aspirații de candidați – să renunțe la orgolii și să se gândească mai mult la cum putem construi un proiect câștigător și mai puțin la cine va fi câștigătorul.
De ce ar trebui să facem toate aceste lucruri, care țin de o minimă decență politică?
Pentru că scopul politicii este cetatea și fiecare membru al ei, nu politicianul. Prin urmare, mai important este cum își vor trăi viața cetățenii, în ianuarie 2025, cât de uniți vom fi, ca țară, în fața provocărilor interne și externe, NU cine va ocupa scaunul de la Cotroceni, din Palatul Victoria, de la SRI, Bruxelles sau orice alt scaun vizat de competiția politică din 2024.
* * *
Pentru că despre 2024 se vorbește mult și incoerent, am decis să încep o serie de articole, care vor încerca să seteze un cadru de dezbateri, cu rolul de a identifica principalele teme legate de viitorul nostru. Opțiunile, evident, pot fi diverse, dar nu putem ajunge la ele fără să stabilim care sunt cele mai importante întrebări la care trebuie să răspundem înainte de a intra într-o nouă etapă politică.
Poate că tragicul exemplu al Israelului, în care luptele politice împănate cu mize personale sau de grup, în detrimentul interesului național, au slăbit instituțiile fundamentale ale statului, ceea ce a permis unui inamic extern să lanseze cel mai mare atac terorist din istorie, ar trebui să ofere politicienilor români suficiente argumente pentru moderație și înțelepciune. În opinia mea, Israelul se află astăzi în această situație critică (și) pentru că Premierul Benjamin Netanyahu, alături de alți oameni politici din cercul său, a pierdut imaginea de ansamblu și s-a concentrat pe teme mici. În ultimul an, a fost interesat, în primul rând, cum să-și conserve puterea, când, de fapt, preocuparea principală ar fi trebuit să fie cum să-i protejeze pe cetățenii Statului Israel. În mod inevitabil apar riscuri atunci când întărirea instituțiilor statului și consolidarea democrației sunt puse între parantezele interesului personal. Foarte probabil, când va veni momentul potrivit, cetățenii israelieni vor cântări și vor decide dacă premierul lor a greșit sau nu prim modul în care și-a setat prioritățile. Între timp, în mod absurd, mor oameni într-un conflict vechi, care a căpătat valențe noi.
Și noi am trecut prin momente critice, care însă, din fericire, nu au alterat într-un mod irecuperabil infrastructura democratică a României. Și noi am avut o perioadă în care instituțiile statului au fost subordonate intereselor personale ale „liderului” momentului – vezi „Cazul Dragnea”. Am pierdut mulți ani lăsându-i pe politicieni să se lupte între ei, inclusiv prin deturnarea sensului procesului politic și prin forțarea limitelor constituționale ale mandatului asumat. Momentul respectiv a trecut, nu pentru că Liviu Dragnea a fost condamnat la pușcărie, ci pentru că așa au decis cetățenii, cu ocazia alegerilor europarlamentare, din mai 2019. Cu toate acestea, după patru ani, nu cred că acest accident democratic a fost analizat în profunzime, iar lecțiile desprinse de aici învățate de toți politicienii.
Acum ne confruntăm cu un alt pericol: AUR și „derivatele” sale. O bună parte a „oamenilor lui Dragnea”, alături de alți veterani PCR, PSM, PRM, PPDD – unii zic chiar KGB – sau persoane cu dosare îndesate prin arhivele ajunse sau neajunse la CNSAS, trudesc la noua construcție politică, o structură care încearcă să confiște naționalismul românesc – cel cu rădăcini istorice de factură fascist-legionară – și să-l livreze pe piața politică românească sub etichetele de „patriotism” și „iubirea de țară”. Vestea bună este că ultimele sondaje indică o îndepărtare a românilor de această construcție politică artificială, mai exact, s-a declanșat un proces social de respingere a scandalului, a circului politic, a discursului radical, extremist și violent, respectiv un proces de „topire” a ceea ce era catalogat de propaganda putinistă, la București, ca „favoritul anului politic 2024”.
După toate aceste experiențe rămân o serie de întrebări. Suntem pregătiți să intrăm în 2024, cel mai important an electoral, din ultimii 20 de ani? Știm ce vrem? Ne-am clarificat, ca popor, care ne sunt opțiunile? Suntem pregătiți să facem față „trompetelor media”, unele vorbitoare (și) de limbă rusă, cu stagii sulfuroase prin campaniile electorale din 2019, 2014, 2009 sau chiar 2004? Avem suficienți anticorpi social-politici pentru a rezista valurilor succesive de manipulare, instigare la ură, fake news etc., pe care Moscova – și nu numai – le va direcționa spre noi, pe tot parcursul anului viitor?
Vrem să înotăm mai departe în temele mâloase și practicile imorale ale unor politicieni autohtoni (mai noi sau mai vechi) sau profităm de contextul geopolitic actual, care obligă la responsabilitate, pentru a încuraja o nouă generație de oameni politici să-și asume responsabilitățile viitorului?
Vom continua și în 2024 să ne certăm pe orice subiect și să arătăm cu degetul pe oricine nu este pe aceeași lungime de undă (politică) cu noi sau încercăm să căutăm lucrurile care ne unesc – spațiul comun de idei și valori ale societății democratice românești – pentru a servi interesul public, adică interesul țării?
Acestea sunt câteva dintre temele pe care le voi aborda în săptămânile și lunile care vor urma, cu convingerea că numai prin dialog și schimb de opinii putem ajunge să înțelegem mai bine ce este cel mai important pentru noi, într-un an – 2024 – al competiției de idei și opțiuni politice, și care este calea pe care putem să mergem împreună în următorul ciclu politic.
Articol publicat și în Revista Cultura
Se încarcă comentariile...
