Guvernul Ponta pare că în ultima vreme duce un război nedeclarat – hibrid, cum i se zice acum – împotriva propriilor cetăţeni, în care rolul „omuleţilor verzi” îl joacă inspectorii de la Antifraudă. Dovada stă scrisă în Monitorul Oficial, acolo unde s-a publicat ordonanţa de urgenţă privind impozitarea bacşişului.

Prima dată am crezut că e o glumă, menită să egaleze nemuritorul panseu lansat de Divertis în anii '80, "Să bacşim stârpişul". Cum să scrii cuvântul „bacşiş” într-o prevedere legală? Apoi, când am văzut că gluma se îngroaşă, m-am gândit că or să găsească o formulă cât de cât juridică, de genul „venit suplimentar informal” – sau ceva de tipul acesta. Nici pomeneală: cuvântul „bacşiş” se lăfăie plenar în Monitorul Oficial, însoţit de o infernală procedură de declarare, înregistrare şi impozitare.

De bine, de rău, Nicolae Ceauşescu era un analfabet tembel, convins că, prin simpla publicare a unei legi, poate reglementa absolut orice în ţara asta,  inclusiv cele mai delicate relaţii inter-umane – cum e şi modul de adresare între cetăţeni.  El avea însă de partea sa un uriaş aparat de represiune, aşa încât nu e de mirare că cele mai aberante fantezii ale sale puteau deveni politică de stat.

Victor Ponta nu e chiar un analfabet, dar tot cred că ar trebui să oferim microfonul psihologilor, poate chiar şi psihiatrilor, pentru a ne explica ce a fost în mintea sa atunci când a promovat o aşa ordonanţă de urgenţă – în afară de faptul să a fost pur şi simplu în puterea sa să o facă. Căci ce este bacşişul? Este el o categorie economică atestată ca atare în manualele de economie, precum venitul, salariul, profitul sau dividendele? Sau este doar expresia bănească a unei relaţii inter-umane, născută între cel care oferă ceva şi cel care e mulţumit de ceea ce primeşte?

Nefiind economist, i-am întrebat pe colegii mei absolvenţi de ASE, dar şi pe un profesor de acolo, dacă s-au împiedicat vreodată de cuvântul „bacşiş” pe la cursuri sau seminarii. Nimic, zero, nada. Aşa că până la infirmări concludente, eu rămân la părerea că bacşişul, cel puţin în România, ţine mai degrabă de relaţia dintre oameni decât de relaţia dintre cetăţean şi stat. (În alte ţări, unde bacşişul se trece pe nota de plată şi pe bonul fiscal, este reglementat în cotă fixă, 10 sau 12 la sută, este obligatoriu de plătit şi intră în regimul fiscal al oricărei alte plăţi).

Să nu uităm însă că impozitarea bacşişului prin ordonanţă de urgenţă a fost expresia unei neputinţe: inspectorii Antifraudă nu puteau dovedi evaziunea fiscală din moment ce comercianţii pretindeau că banii nefiscalizaţi găsiţi în gestiune reprezintă bacşişuri de la clienţi. Şi atunci guvernul, în loc să găsească soluţii de conformare voluntară, s-a năpustit orbeşte, ca şi Ceauşescu, cu o suprareglementare într-un teritoriu care nu e al statului: relaţiile dintre oameni.

Birocraţia absurdă pe care a impus-o suplimentar nu-i va aduce mai mulţi bani la buget, căci subestimează puterea de imaginaţie a românului atunci când se confruntă cu forme aberante de „fonciire”. Dar obţine în schimb un efect pervers: inspectorii de la Antifraudă sunt puşi în situaţia fericită a unui pescar care stă cu barca în mijlocul unul lac plin de peşte. Doar să arunce undiţa şi nu se poate să nu pice ceva. Cu alte cuvinte, noua politică fiscală aplică principiul „Ajută-i să greşească, ca să ai apoi ce sancţiona”. Despre perspectivele unor frumoase şpăgi nefiscalizate nici nu vreau să mai vorbesc...

PS: Contabilizam săptămâna trecută primele eşecuri ale lui Klaus Iohannis, punând pe primul loc modul în care Senatul a votat Legea alegerilor locale. Iaca abia ce trecu o săptămână şi mai notăm alte trei: schimbarea „pe şest”, de către Senat, a şefului Institutului Cultural Român,  şmecheria de la Legea finanţării partidelor care permite în continuare împrumuturile clientelare şi salvarea de la arestare a deputatului PSD Ion Ochi. Aşteptăm viitoarele consultări şi consensuri...