După ce politicienii părţilor implicate în conflictul ruso-ucrainean au transmis de la Geneva un mesaj în favoarea detensionării situaţiei (menit a pacifica zona măcar pentru perioada sărbătorilor pascale), în noaptea de Înviere a venit rândul Patriarhilor celor două biserici ortodoxe, rusă şi ucraineană, să-şi transmită mesajele.

Iată mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe ruse, Kirill:

„Trebuie să ne rugăm astăzi pentru poporul rus care trăieşte în Ucraina, pentru ca Domnul să facă pace pe teritoriul ucrainean (...), să pună capăt intenţiilor celor care vor să distrugă Sfânta Rusie… Acest lucru s-a întâmplat de numeroase ori în istorie şi nimeni nu a reuşit vreodată. Din punct de vedere politic, Ucraina este o ţară străină. Din punct de vedere istoric şi spiritual, lucrurile nu au stat aşa niciodată. Suntem un singur popor în faţa lui Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă ortodoxă, indiferent ce cred cei care spun că poporul ucrainean are alte religii”.

În aceeaşi seară, Patriarhul Filaret al Kievului a declarat: 

„Ţara care ne-a garantat integritatea teritorială a comis o agresiune. Dumnezeu nu poate să fie de partea răului, de aceea inamicul poporului ucrainean este condamnat la eşec... Hristos a suferit, a murit, apoi a înviat şi a învins răul. La fel va fi şi aici. Dumnezeu ne va ajuta să înviem Ucraina”.

După cum putem constata, nu este vorba de mesaje de detensionare, ci de îmbrăcarea discursivă a poziţiilor celor două state în veşmintele preoţeşti. Degeaba îşi începe predica un înalt prelat cu rugăciuni pentru pace dacă şi-o termină cu instigări. Cei doi capi ai celor două Biserici ortodoxe dovedesc încă o dată că în această arie teologico-politică domneşte symfonia, conceptul ce reglează în lumea ortodoxă relaţia dintre Biserică şi stat; conceptul care defineşte, de fapt, perpetua obedienţă a Bisericii faţă de puterea politică. De aceea, în lumea ortodoxă, nu au existat mişcări de opoziţie relevante ale Bisericii faţă de puterea politică. Nu mă refer aici la opoziţiile singulare ale unor feţe bisericeşti, ci la absenţa unei opoziţii a Bisericii, ca structură instituţională. Dacă mâine la Kremlin ar veni un proamerican, acelaşi patriarh ar vorbi, probabil, de vocaţia occidentalistă a Sfintei Rusii şi ar îndemna la toleranţă.

Era de aşteptat reformularea mesajului panslavist şi ortodoxist, cu ignorarea dorinţei poporului ucrainean. Dacă tot sunt un popor, de ce ruşii nu au fost primiţi cu manifestări de bucurie, ca nişte eliberatori ai ucrainenilor de sub jugul ucrainean? De ce întâiul stătător al Bisericii ucrainene nu vorbeşte aceeaşi limbă istorico-spirituală cu Patriarhul Moscovei?

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”,spune un dicton biblic. Cu siguranţă, cei doi patriarhi citaţi îl cunosc, aşa cum cunosc şi comenzile puterii politice. Unul vrea să salveze Sfânta Rusie invadatoare de la distrugere, celălalt vrea să ajute Ucraina invadată să învie. Câtă bună intenţie în cele două năzuinţe! Oare ruşii şi ucrainenii simpli ce cred despre spusele celor doi? Oare pentru cei doi contează ce cred cei pe care îi păstoresc? Dincolo de opoziţia lor, în noaptea Învierii (o noapte a păcii şi iertării pentru orice creştin), cei doi Patriarhi au transmis credincioşilor acelaşi mesaj:

„Veniţi de luaţi lumină de la gurile de foc ale armatelor noastre eliberatoare!”