Informaţiile apărute în ultimele ore îl creditează pe copilotul neamţ cu antecedente de depresie, iar faptul că a rămas, în continuare, la manşa unui avion indică deficienţe sistemice care nu pot fi ignorate. Interesul arătat pentru un diagnostic corect privind cauzele prăbuşirii avionului germane merită manifestat şi în cazul unei altfel de nebunii.

Şi am să revin la un subiect apropiat propriei cămăşi, trecut în umbră tocmai de acapararea audienţei de către tragedia aviatică. Ţine de politica autohtonă şi îl are în prim plan pe Darius Vâlcov. Povestea asta cu suta de tablouri a unor artişti celebri ajunse ca efect al mitei în colecţia privată Vâlcov îmi dă chiar mai mulţi fiori pe care i-aş avea ştiindu-mă pasager la bordul unui avion pilotat de o persoană cu probleme la mansardă. Şi să vă spun de ce. Cu Darius Vâlcov am apucat să discut de câteva ori, telefonic, pe când era preşedinte al Comisiei Speciale pentru Roşia Montană. După mai bine de două decenii de presă, perioadă în care am avut de-a face cu sute de politicieni pot spune că există un anumit tip de comportament, de la exprimare la limbaj corporal, menit să transmită PUTEREA, faptul că politicianul cu care discuţi s-ar afla pe o poziţie de superioritate faţă de poziţia ta (evident, cu singurul efect că aroganţa nu face dacât să te atenţioneze asupra grobianismului şi parvenitismului celui cu care vorbeşti). Cei care nu sunt virusaţi astfel se pot număra pe degetele de la mâini. Faptul că Darius Vâlcov se numără printre aceştia din urmă, a politicienilor cel puţin în aparenţă normali la cap, e cel care mă îngrozeşte acum.

În cazul copilotului german, avem mărturia unei foste iubite şi ies la iveală diagnostice ascunse, fapte care arată că respectarea regulilor existente, introducerea unora noi sau măsuri care să ducă la scăderea presiunii psihice ar fi putut 1) fie să depisteze problema omului 2) fie să diminueze şi chiar să elimine factorii externi care au favorizat şi declanşat criza. Nimic nu putea ajuta însă la depistarea problemei lui Darius Vâlcov. Pentru că, dacă e adevărat ce spun procurorii, Darius Vâlcov avea o problemă majoră – niciun om normal nu se expune unor riscuri (cum e riscul inchisorii şi al oprobiului public) atâta timp cât nu se poate bucura de beneficiile pe care i le aduc respectivele riscuri. Ce fel de satisfacţie e aceea în care furi pentru a deveni proprietarul unor tablouri ale unor pictori celebri pe care le ascunzi în casele prietenilor şi cunoştinţelor? Oricum, un om normal la cap nu-şi riscă libertatea pentru un 4×4, un Vuitton, o excursie în Dubai, o vilă placată cu marmură, dar în aceste din urmă cazuri există simptome, există avertizări şi, cum spunea la un moment dat Eugen David de la Roşia Montană, când îl vezi pe unul că trece peste noapte de la opinci la Armani ştii cu cine ai de-a face şi la ce să te aştepţi de la el.

Şi aici e marea bubă. Psihopaţii care nu au nimic în comun cu stereotipurile cultivate de de Hollywood. Nu sunt criminali în serie, nu se ascund prin catacombe şi nu se află nici la extrema cealaltă, a îmbogăţiţilor peste noapte care epatează grosier pentru a oferi imaginea publică a unor oameni ”de succes”. Psihopaţii din această categorie  pot fi oricine, o domnişoară drăguţă cu care discuţi în parc, un coleg cu care ai ieşit de mai multe ori la bere, ba chiar şi un prieten pe care crezi că-l cunoşti bine. Zic studiile (studii serioase, nu cele ale ”grupurilor de cercetători”) că psihopaţii (adică acele persoane cu o moralitate socială extrem de relativă, care nu au pic de empatie pentru cei din jur, care nu au conştiinţa de a discerne în privinţa efectelor pe care acţiunile lor le au asupra celor dintr-o comunitate) nu depăşesc un procent de 1% din populaţie. Ceea ce ar fi un procent mai mult decât rezonabil şi acceptabil. Doar că surpriza vine când afli că procentul psihopaţilor la vârful piramidei (economice şi politice îndeosebi) e mult, mult mai mare decât media din societate. Practic, sistemul selectează astfel de persoane, împingându-le către vârful ierarhiei. Simptomele care, în mod normal, ar trebui să trimită respectivele pesoane la psiholog, ajung să fie considerate ”calităţi” pe baza cărora sunt promovate (un sistem corporatist şi/sau un sistem meritocratic prost înţeles îl va aprecia şi promova pe şeful care disponibilizează o sută de angajaţi pentru a mări profitul acţionarilor şi propriul bonus ”de succes”, nicidecum pe şeful care caută soluţii pentru a-i păstra pe cei o sută de angajaţi, luptându-se cu acţionarii să accepte o marjă de profit mai mică; să-mi spună psihologii: sunt sănătoşi psihic cei care se pot bucura de bonusul primit ca efect al lăsării pe drumuri a o sută de oameni, când bonusul însuşi ar fi salvat, să zicem, măcar zece dintre cele o sută de locuri de muncă desfiinţate?).

Pe România nu avem studii legate de numărul şi procentul psihopaţilor ajunşi în funcţii din vârful piramidei. Şi nici măcar despre procentul din rândul populaţiei. Ştim doar că am avut un număr record de turnători la Securitate (evident că nu se pune problema să fi fost psihopaţi, dar viaţa dublă pe care au dus-o ani la rând poate favoriza apariţia şi declanşarea problemelor psihice într-un procent mult mai mare decât în alte ţări). Avem un număr record (şi ca număr, dar şi ca procent) de agenţi secreţi, care dau cu subsemnatul pe mai multe state de plată şi ăsta, din nou, nu e un indicator de viaţă psihică sănătoasă. Avem un spirit orientat înspre încălcarea regulilor – şi încălcarea repetată a regulilor poate fi un indicator al unor probleme psihice –, şi e de ajuns să vedem de câte ori chiar guvernanţii îşi încalcă propriile reguli pentru a ne lua durerea de cap legat de ce model transmit în societate şi cu ce efect la nivel psihic (a nu se confunda încălcarea regulilor, cu o acţiune firească de modificare şi/sau perfecţionare a unor reguli proaste sau perfectibile).  Avem un număr impresionant de persoane care au ajuns în funcţii care le depăşesc cu mult competenţele. Mi-e teamă de deciziile pe care aceşti parveniţi le iau în condiţiile în care sunt sănătoşi la cap (cei conştienţi de parvenistismul lor), şi mă trec fiori reci cu gândul la deciziile luate de psihopaţii cocoţaţi la nivel de conducere cu atât mai mult cu cât, aşa cum spuneam, nimic, dar absolut nimic, nu oferă indicii despre problemele lor de sănătate psihică.

Să concluzionez. Nemţii au o problemă de sistem. Au avut nişte reguli pe care le-au relaxat sau le-au încălcat, intinzând coarda până la momentul în care nu se mai punea problema dacă firul se rupe, ci doar când se rupe. Insanitatea copilotului de la Germanwings putea şi, de altfel, fusese depistată. De ce nu s-a ţinut cont de ea, care sunt cauzele care au agravat-o şi care au declanşat criza sunt întrebările ale căror răspunsuri vor oferi şi corecţiile necesare pentru evitarea unor astfel de accidente în viitor.

Insanitatea celor care conduc mai mult decât un avion, conduc o ţară, şi anume România, e mult mai greu de tratat. Pentru că, în primul rând, nici măcar n-am ajuns să o conştientizăm în mod real. Am o mare temere: atunci când spunem că România e condusă de nebuni s-ar putea să avem dreptate nu doar la modul figurat…

Puteţi comenta acest articol pe Romaniacurata.ro