Directorul Antena 3 a anunţat marţi seara că îşi mută televiziunile din sediie confiscate de stat, iar ANAF a deschis miercuri în instanţă acţiunea de evacuare forţată. Cele două operaţiuni nu se exclud şi vin cu o întârziere de un an şi jumătate. Ele trebuiau puse în operă imediat după data de 8 august 2014, când instanţa a decis condamnarea lui Dan Voiculescu şi confiscarea extinsă a averii sale.

În momentul confiscării, imobilele lui Voiculescu erau grevate de două tipuri de sarcini. Un tip de sarcină erau contractele de închiriere pe care firmele şi televiziunile lui Voiculescu le aveau deja în derulare. Respectivele contracte confereau şi un drept de preemţiune la cumpărare atunci când statul le-ar fi vândut. Un alt tip de sarcină era o ipotecă în favoarea Raiffeisen Bank, pentru un credit de 46 de milioane de euro contractat de Voiculescu în 2008. Sentinţa spunea încă că imobilele se confiscă ”libere de orice sarcini”.

Atunci, în august 2014, ANAF a executat întocmai şi la timp sentinţa doar în ceea ce priveşte Raiffeisen Bank: ipoteca a fost radiată, iar banca a rămas cu creditul negarantat. În schimb, acelaşi ANAF a dovedit o inexplicabilă slăbiciune în privinţa Antenelor. Fostul său şef, Gelu Diaconu, a intrat într-un joc simulat de-a şoarecele deştept şi pisica proastă, în care pisica proastă era Fiscul.

Gelu Diaconu a refuzat să răspundă la notificările trustului Intact privind valabilitatea contractelor de închiriere, s-a plâns public că nu poate confisca imobilele pentru că Antenele au deschis numeroase procese civile, ba chiar a cerut instanţei care a pronunţat condamnarea să-i explice ce înseamnă exact ”libere de orice sarcini”.

Această diferenţă de tratament între Raiffeisen şi Antene din partea ANAF ar trebui să fie lămurită de către DNA, prin soluţionarea dosarului de obstrucţionare a justiţiei deschis la începutul lunii februarie. Ne aşteptăm să fie audiat nu doar Gelu Diaconu, dar şi şeful său direct, Eugen Teodorovoci, fost ministru al Finanţelor, care a consimţit la această stratagemă.

Poate ar trebui audiat şi Victor Ponta, cel care a declarat public că Antenele nu se evacuează cât este el premier, ca să explice cum a reuşit să se ţină de cuvânt. Nişte responsabilităţi s-ar putea găsi şi pe la Tribunalul Bucureşti, instanţă de executare în acest dosar, al cărui Birou de Executări Silite trebuia să ducă sentinţa la îndeplinire indiferent de presiunile politice care se făceau.

Dar până ne lămurim cum au stat de fapt lucrurile prin subterane, se pune întrebarea de ce a fost nevoie ca imobilele să fie confiscate ”libere de orice sarcini”. Răspunsul scurt e acesta: pentru că altminteri confiscarea extinsă nu este deloc eficientă. Răspunsul lung urmează.

Importată din ţări cu experienţă în combaterea marii criminalităţi, instituţia confiscării extinse este nouă în legislaţia noastră, se aplică unui număr limitat de infracţiuni grave – între care găsim corupţia şi spălarea de bani - şi operează legal cu un soi de prezumţie de vinovăţie. Dar mai bine să luăm un exemplu abstract, fără nicio legătură cu Dan Voiculescu.

Să zicem că liderul mafiot Giuseppe Gambino a făcut o avere uriaşă ca urmare a 100 de operaţiuni de trafic de droguri, dar FBI l-a prins doar o singură dată. Pentru această unică faptă, Giussepe a fost anchetat, judecat şi condamnat. Aplicând confiscarea extinsă, instanţa a trecut în proprietatea statului nu doar partea de avere obţinută din singura tranzacţie cu droguri în care a fost dovedit, ci întreaga avere a lui Giuseppe, adică şi agoniseala din celelalte 99 de tranzacţii nedovedite. Cu alte cuvinte, instanţa a avut dreptul legal să prezume că, afară de faptul că Giuseppe dovedeşte contrariul, întreaga sa avere a fost obţinută din trafic de droguri.

Necazul e că mafioţii versaţi iau din timp măsuri adecvate şi rareori îşi lasă întreaga avere pe numele lor. Parte o transferă către neamuri care n-au legătură cu activitatea lor de mafioţi sau către interpuşi fideli, parte o grevează cu tot felul de sarcini: ipoteci, garanţii, contracte de locaţie sau de închiriere, drepturi de preemţiune, servituţi, superficii şi alte angarale avocăţeşti. Astfel încît atunci când vine - Doamne fereşte! – momentul confiscării, statul să nu mai poată face mare lucru cu ceea ce confiscă. Aşa a făcut şi Giuseppe: vila din Miami a trecut-o pe numele vărului său Salvattore, banii de la Chase Manhattan Bank i-a împrumutat pe termen nedefinit locotenentului său Pasquale, hotelul din Las Vegas l-a cesionat unei firme deţinute de nepoţica sa în vârstă de trei anişori etc.

Dacă instanţa ar fi decis doar confiscarea şi atât, statul american, deşi devenit proprietar, ar fi intrat într-un hăţiş juridic din care n-ar mai fi ieşit niciodată. Iar din întreaga avere s-ar fi înfruptat, de fapt, tot Giuseppe şi clanul său. Dispunând însă confiscarea proprietăţilor ”libere de orice sarcini”, judecătorii l-au lăsat pe Giusseppe aşa cum merita: lefter şi plin de datorii. Confiscarea extinsă nu este doar parte a pedepsei aplicate infractorului, ci şi un instrument eficient de descurajare a celor cărora le-ar trece prin cap să păşească pe poteca pe care a apucat-o Giuseppe.

Acum puneţi Dan Voiculescu în loc de Giuseppe Gambino, corupţie şi spălare de bani în loc de trafic de droguri şi Mihai Gâdea în loc de Pasquale. Veţi avea imaginea reală a balamucului care, vreme de 10 zile, a căpiat de cap o ţară întreagă şi a lăsat o pată de neşters pe paltonul preşedintelui Iohannis.