INTERVIU Valeriu Stoica dezvăluie cum i-a luat Băsescu locul lui Stolojan în 2004

INTERVIU Valeriu Stoica dezvăluie cum i-a luat Băsescu locul lui Stolojan în 2004

Valeriu Stoica, avocat şi fost ministru de Justiţie, vorbeşte despre toate momentele şi preocupările importante din viaţa sa: copilăria, credinţa, dreptatea, politica şi vinul Foto: Adevărul

Valeriu Stoica (65 de ani), fost ministru al Justiţiei în guvernele conduse de Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu, îşi aminteşte momentele tensionate de la alegerile prezidenţiale din 2004, când în tabloul politic a avut loc o schimbare radicală cu consecinţe pe termen lung. Theodor Stolojan s-a retras din lupta electorală şi i-a făcut loc lui Traian Băsescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Valeriu Stoica şi-a petrecut viaţa la graniţa dintre extreme. A copilărit la sat, într-o familie numeroasă, trudind la muncile agricole, dar s-a format, în altă familie, în fermecătorul cartier Cotroceni din Bucureşti. A scris poezii, prevestindu-şi o carieră universitară în domeniul literelor, dar o seducţie – nu e ceea ce credeţi, este vorba de utopia marxistă – l-a determinat să aleagă o cale mai puţin boemă şi mai orientată spre fapte şi disciplină. Şi cel puţin paradoxală, ţinând cont de vremuri: să facă dreptate şi ordine într-un sistem profund nedrept. S-a lepădat de Dumnezeu din cauza îndoctrinării de la şcoală, convins că prietenii şi cultura te salvează, dar, printr-un miracol, l-a regăsit în Decembrie '89 pe străzile din Bucureşti. Când a ajuns în vârful piramidei politice, devenind ministru al Justiţiei în anii '90 şi preşedinte al Partidului Naţional Liberal (PNL), a făcut un pas înapoi. De tot. „Când intri în jocul puterii trebuie să ai puterea de a nu te lăsa cucerit de putere“, îşi justifică avocatul retragerea din scenă. Lista cu probe contradictorii din viaţa fostului judecător ar putea continua. Ascultându-i, însă, cu atenţie mărturiile, toate aceste cotituri şi experienţe diferite par, în mod bizar, o simplă pledoarie pentru echilibru în viaţă. Atenţie!, decizia nu e definitivă şi poate fi atacată, democratic, după propria judecată.


„Weekend Adevărul“: Domnule Stoica, v-aţi ales strategic biroul lângă Facultatea de Drept din Bucureşti? Practic, îi vedeţi pe geam pe viitorii judecători şi procurori ai României.
Valeriu Stoica:
(Râde) A fost, într-adevăr, ales strategic. Dar am ales să lucrez în această zonă şi din motive biografice. Am copilărit în acest cartier. Când am venit în Bucureşti, în anul 1961, am fost sedus de cartierul Cotroceni, aşa cum putea fi el perceput de un copil care avea 8 ani. Ţin minte că, pe atunci, în locul acestei clădiri de birouri era o piaţă – Piaţa Elefterie.

Credeam că v-aţi născut în Bucureşti. Cel puţin aşa arată datele disponibile din biografia dumneavoastră. Unde aţi copilărit până la 8 ani?
Într-adevăr, dacă citiţi actele mele de stare civilă, rezultă că sunt născut în Bucureşti, la data de 1 octombrie 1953, din părinţi Marin şi Maria Stoica. Dacă vă uitaţi însă pe certificatul de naştere, o să vedeţi că el a fost emis în anul 1961.

Al 11-lea fiu al familiei Stoica

Ce s-a întâmplat din anul 1953 până în 1961?
Certificatul de naştere care-mi conferă statutul oficial, adică documentul care constată starea mea civilă, a fost emis pe baza unui act de înfiere. Aşadar, în realitate, m-am născut la 1 octombrie 1953, dar nu în Bucureşti, ci în comuna Tufeni, care, pe vremea aceea, aparţinea de regiunea Bucureşti, în raionul Drăgăneşti-Olt. Astăzi, face parte din judeţul Olt. Am copilărit, deci, 8 ani la ţară. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

La 7 ani, înainte de clasa I Fotografii: Arhivă personală Valeriu Stoica

Aveaţi fraţi?
Am fost al 11-lea copil. Tatăl meu a avut, din prima căsătorie, şase copii, însă a rămas văduv în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La rândul ei, mama a avut, dintr-o primă căsătorie, doi copii, dar şi ea a rămas văduvă, tot în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că soţul ei a murit în bătălia de la Stalingrad (n.r. – din 1942-1943). De altfel, cei doi copii au fost concepuţi în cele două permisii pe care le-a avut soţul ei în timpul războiului. Ulterior, mama s-a recăsătorit cu tatăl meu. Era mai mică cu 18 ani decât el. Ne confruntam cu o situaţie uşor comică în familie, pentru că cel mai mare frate al meu – din prima căsătorie a tatălui – era aproape de-o seamă cu mama. Ca urmare, ultimii trei copii care s-au născut din căsătoria părinţilor mei – printre care şi eu – erau, la rândul lor, de-o seamă cu copiii fraţilor noştri. În clasa I, pe care am făcut-o în comuna Tufeni, eram coleg cu una dintre nepoatele mele. Şi nu eram singurul „caz“. Fratele meu imediat mai mare era, şi el, la rândul lui, coleg cu altă nepoată.

Spuneaţi că perioada petrecută la ţară a fost idilică. Cum s-a ajuns, totuşi, la adopţia dumneavoastră? Să fie o cauză chiar familia aşa numeroasă?
Să descifrăm, mai întâi, ce s-a întâmplat până la 8 ani. Părinţii mei erau ceea ce azi am numi fermieri, dar atunci intrau în aşa-zisa categorie a „chiaburilor“. Aveau aproximativ 50 de ha de pământ. Odată cu instaurarea comunismului în 1947, au existat două perioade foarte grele, între anii '50-'60, pentru clasa ţărănească. Mi le amintesc vag, pentru că, aşa cum ştiţi, copiii au marea capacitate de a descoperi paradisul chiar şi acolo unde, pentru ceilalţi, el nu se mai vede. Într-adevăr, pentru mine, spaţiul în care am copilărit este, în memoria mea, paradisiac. Mai târziu mi-am dat seama că era un paradis în mijlocul unui infern.

„Mama plângea şi-i blestema pe comunişti“

Tânăr licean, aruncând priviri circumspecte

Vă referiţi la perioada colectivizării?
Înainte de colectivizare, a existat sistemul aşa-ziselor cote obligatorii. România a avut de plătit datorii mari de război către Uniunea Sovietică. Aproape toate recoltele erau rechiziţionate de comunişti. Practic, după un an de muncă agricolă, ţăranii nu mai rămâneau cu nimic, pentru că tot ce produceau era reţinut de acest sistem al cotelor obligatorii. Din momentul în care am început să am o reprezentare a ceea ce se întâmplă în jurul meu, nu am mai văzut-o pe mama niciodată zâmbind. Aproape tot timpul plângea şi-i blestema pe comunişti. După aceea, a urmat o perioadă de „lămurire“. Ştiţi ce este „lămurirea“?

În comunism, probabil înseamna altceva decât ne vine acum în minte.
Era o propagandă făcută de comunişti în satele din România, pentru a-i convinge pe ţărani să se înscrie în gospodăria colectivă, căreia, prescurtat, i se spunea Colectiv. Mi-aduc aminte din copilărie că veneau nişte oameni încălţaţi cu cizme şi îmbrăcaţi în haine din piele şi stăteau ore întregi cu hârtia în faţă şi îl rugau pe tata să semneze.

Fiind născut la ţară, ca în orice gospodărie ţărănească, părinţii mei aveau şi un petic de vie, iar eu am fost prezent la toate muncile agricole: am fost la arat, la semănat şi la secerat, la treierat, la săpatul porumbului şi, fireşte, la culesul viei.

Îl rugau sau îl forţau?
E un mod de a spune că-l rugau, pentru că tonul pe care-l aveau nu era unul foarte prietenos. Ba chiar, din cauza presiunilor, la un moment dat, unul dintre vecinii noştri a dispărut într-o noapte şi mult timp nu s-a mai întors acasă. Alţi vecini au fost luaţi într-o noapte cu un camion, duşi într-o pădure şi, sub ameninţarea puştilor, au fost obligaţi să semneze pentru înscrierea în Colectiv. În final, în 1960, tata a cedat şi a semnat şi el. Atunci a înţeles că toate speranţele pe care le aveau, mai ales românii în zona rurală, că vor veni americanii – pentru că ei încă mai credeau că lucrurile vor avea o altă evoluţie! – sunt, de fapt, speranţe fără acoperire şi că sistemul comunist nu e de scurtă durată. Înţelegând lucrul ăsta, a cedat unei alte insistenţe.

Despre ce este vorba? Ce insistenţă?
Un văr primar de-al mamei care nu avea copii voia de multă vreme să mă înfieze. Mama s-a opus tot timpul. Dar, când şi-a dat seama că nu sunt speranţe ca situaţia proastă de atunci să se schimbe, a acceptat şi ea. Aşa se explică de ce în certificatul meu de naştere apare că sunt născut în Bucureşti, în 1953, deşi eu m-am născut, în realitate, la Tufeni.

„Am intrat în noua familie, curios să văd oraşul unde «umblă câinii cu covrigi în coad㻓

Cum aţi reacţionat când aţi aflat că veţi avea o nouă familie?
Această plecare s-a întâmplat cu consimţământul meu. Pe de-o parte, a fost stârnită curiozitatea mea că voi descoperi o altă lume. Mărturisesc că eram foarte curios. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina ce înseamnă, în mintea unui copil, de 6-7 ani, de la ţară, ideea unui mare oraş. Se spunea, pe atunci, că la Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă. Sau când întâlneai pe drum un bărbat sau o femeie în veşminte de sărbătoare, întrebai: „Ce faci, mergi la Paris?“. În mintea mea, când auzeam această frază, credeam că Parisul nu e un element real, ci un element de ficţiune care punea în evidenţă contrastul dintre situaţia satului – aşa cum arăta el atunci – şi înfăţişarea de sărbătoare a persoanei căreia i se adresa această întrebare. Aşadar, am fost de acord să vin la Bucureşti, într-o nouă familie, fiind curios să cunosc oraşul. Şi pot să vă spun că am fost norocos şi de părinţi adoptivi care m-au iubit foarte mult şi au făcut toate sacrificiile pentru mine.

Şi ce primă impresie v-a lăsat marele oraş?
Pentru că am locuit în Cotroceni, vă daţi seama că surpriza şi mirarea mea au fost şi mai mari. Aşteptările mele au fost şi împlinite, şi depăşite. E adevărat însă că schimbam o situaţie care însemna persecutarea unei categorii sociale cu o situaţie care înseamna privilegierea unei categorii sociale.

Părinţii adoptivi lucrau în sistem?
Vărul mamei mele era tipograf. Or, în perioada comunismului, tipografii erau consideraţi un fel de „aristocraţie“ a clasei muncitoare, dacă-mi daţi voie să folosesc această formulă paradoxală. Dar această privilegiere era, şi ea, la rândul ei, iluzorie. Mulţi ani am locuit cu părinţii mei într-o casă naţionalizată împreună cu alte şapte familii. Sistemul fusese împrumutat din Rusia sovietică, astfel că aceste clădiri foarte frumoase şi care stârnesc şi astăzi un sentiment de admiraţie când străbaţi străzile Cotrocenilor s-au transformat în cămine muncitoreşti. Eu, însă, fiind copil, am găsit minunea chiar acolo unde asemenea lucruri sunt în realitate triste. În toată casa mai erau încă 10 copii pe lângă mine, aşa că am trăit momente de bucurie şi de entuziasm al jocului cum nu reuşisem la ţară. De altfel, când am venit în Bucureşti, am fost salvat de prieteni şi de cărţi.

Ani de liceu cu emoţii la careu...

„Membrii familiei“ din Vechiul şi Noul Testament

Ce citeaţi în copilărie?
În prima clasă, când eram încă la ţară, mama m-a pus să citesc „Făt Frumos din lacrimă“ de Mihai Eminescu, iar, de atunci, am avut mereu fascinaţia poveştii. Dar momentul în care am început să fac diferenţa dintre o carte bună şi una care nu merită să fie citită a fost atunci când am citit „Insula misterioasă“, de Jules Verne. Se întâmpla pe la 11 ani. După ce am citit-o, de fiecare dată când alegeam o nouă carte, o deschideam, citeam prima pagină şi-mi dădeam seama dacă merită sau nu s-o citesc. Jules Verne mi-a dat ceea ce eu numesc „criteriul lecturii“. În plus, tatăl meu firesc îmi spunea multe poveşti de când eram mic. Multe dintre ele le-am descoperit ulterior că erau întâmplări din Biblie. Amândoi părinţii erau credincioşi. Pentru noi, personajele din Vechiul şi din Noul Testament erau ca nişte membri ai familiei. Dar asta până când am venit în Bucureşti, pentru că, după un an-doi de şcoală, ca urmare a îndoctrinării din educaţie, mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu.

Ce v-a determinat să nu mai credeţi în Dumnezeu?
Mi-am pus o întrebare naivă, copilărească: „Cine l-a făcut pe Dumnezeu?“. Aceasta e o întrebare care nu se pune când e vorba de credinţă. Dar eu, un copil influenţat de educaţia care se făcea în şcoală în acea perioadă, mi-am pierdut credinţa.

Şi când v-aţi redobândit-o?
Mi-am redobândit credinţa în Dumnezeu în 21 Decembrie 1989.

Lungă perioadă! În ce aţi crezut până atunci – în dumneavoastră, în lege?
Oamenii care n-au credinţă în Dumnezeu au două variante: să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva sau să nu aibă niciun fel de valoare, niciun fel de constrângere şi să rătăcească prin viaţă fără cârmă şi fără scop. N-am făcut parte din a doua categorie.

Noua religie: cărţile şi prietenii

Dumneavoastră cu ce l-aţi înlocuit pe Dumnezeu?
Cu cărţi şi cu prieteni. Mult mai târziu, într-o carte a unui filosof conservator englez, am descoperit că ceea ce mi s-a întâmplat nu era neobişnuit. Era, de fapt, un curent al întregii Europe din ultimii 200 de ani. În ultimele două secole a început evacuarea lui Dumnezeu din viaţa spirituală a oamenilor şi, tot de atunci, oamenii au simţit nevoia să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva. Iar mare parte din elitele intelectuale ale Europei l-au înlocuit pe Dumnezeu cu cultura. Totuşi, nu aveam, pe atunci, dimensiunea mistică a prieteniei şi a cărţilor. Era vorba de un surogat. Pentru că Dumnezeu nu poate fi înlocuit, înlocuitorii sunt simple iluzii. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că am găsit în cultură un echilibru în perioada când renunţasem la credinţă.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Nietzsche chiar a zis: „Dumnezeu a murit“. Ştiaţi această frază a filosofului german în copilăria sau adolescenţa dumneavoastră?
Am descoperit-o mai târziu.

Pesemne că v-aţi bucurat puţin când l-aţi citit.
M-am bucurat ca atunci când ţi se dă dreptate. Dar mi-am dat seama ulterior de o altă vorbă celebră, mult mai adevărată, a lui André Malraux, care a spus că: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“.

„Am fost şi eu înşelat de utopia marxistă“

Spuneaţi că v-aţi încredinţat cu totul cărţilor şi prietenilor. Cum descrieţi lumea de atunci unor tineri care n-au trăit în comunism?
Încă din clasele primare am avut doi prieteni foarte buni, Eugen Dobrovie şi George Toma, care m-au influenţat şi au avut un rol semnificativ în evoluţia mea. George avea un frate mai mare, Mihai Toma, cu care am mers pentru prima dată la un cenaclu literar, cenaclul „George Bacovia“, care era patronat de Agatha Grigorescu Bacovia, soţia poetului, şi de fiul său, Gabriel Bacovia. Am întâlnit acolo, în anii 1966-1967, un mediu foarte alambicat. Erau şi scriitori de stânga, unii care făcuseră carieră în regimul comunist, cum ar fi Vera Hudici sau Ion Th. Ilea, dar erau şi scriitori care abia ieşiseră din puşcăriile comuniste – Virgil Carianopol, Andrei Ciurunga. A fost o şcoală literară spectaculoasă pentru mine, un copil care avea 12-13 ani.

Tinereţe: poezii, părul lung şi Kant

Aţi trecut şi prin perioada blugilor evazaţi, a părului lung şi a muzicii rock. Vă caracterizau?
Mult mai târziu, în facultate. Cum bine ştiţi, la liceu n-aveai voie să ai părul lung. În facultate, când aveam plete, la un examen, un profesor rigid, dar pe care-l preţuiam totuşi foarte mult pentru competenţa şi corectitudinea sa, când am intrat în sala de examinare, s-a uitat la mine şi a spus: „Mai întâi, mergi să te tunzi şi după-aia vii să dai examenul!“. M-am conformat.

Scriaţi poezii?
Da, mai ales în şcoala generală, dar am continuat şi în perioada liceului. În liceu (n.r. – a absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“), am avut un alt prieten foarte bun, Radu R. Şerban. Am fost împreună la cenaclul „Săgetătorul“ timp de patru ani, iar lecturile noastre erau dezbătute în întâlniri peripatetice.

La Muzeul Bacovia, cu Agatha Grigorescu Bacovia şi Gabriel Bacovia

Deschiderea culturală pe care a cunoscut-o România atunci, în aşa-zisa perioadă de „liberalizare“ a comunismului, între anii 1964-1971, mi-a îngăduit să am acces la aproape tot ceea ce se întâmpla nu doar în cultura română, ci şi în cea europeană în acel moment. Se traduceau şi se publicau cărţi interesante. De exemplu, în clasa a IX-a, citeam o carte care se chema „Avangarda artistică a secolului XX“, de Mario de Micheli. De asemenea, fusese publicată, în toamna anului 1968, o ediţie extraordinară din Baudelaire, îngrijită de Geo Dumitrescu şi cu prefaţă de Vladimir Streinu. De ce era extraordinară această ediţie? Erau poemele în franceză din „Les fleurs du mal“ („Florile răului“) şi toate variantele în limba română ale fiecărui poem. De exemplu, pentru „Albatrosul“, erau aproximativ 30 de variante în română! Mai târziu, când le-am arătat această carte unor prieteni francezi, au rămas uimiţi şi au spus că n-au întâlnit în nicio altă ţară o carte asemănătoare, în care să vadă atât de multe variante ale aceluiaşi poem. E adevărat că cele mai frumoase traduceri sunt făcute de poeţi; în special cele făcute de Ion Pillat şi de Alexandru Philippide. Sunt câteva şi de Arghezi. Dar mai important decât această ierarhizare a variantelor era faptul că mi-am dat seama de influenţa uriaşă pe care a avut-o Baudelaire în evoluţia poeziei româneşti.

În volumul de poezii al prietenului meu Radu R. Şerban, «Puterea neştiută», e un poem numit «La un alt mormânt al lui Marx», care a contribuit foarte mult la vindecarea mea de această febră a utopiei marxiste.

Pare că vă pregăteaţi mai degrabă de o studenţie la Litere, nu la Drept.
Am avut multă vreme gândul ăsta. Dar în clasa a XI-a, am luat o hotărâre foarte importantă! Am decis că voi urma Facultatea de Drept.

V-aţi gândit, cumva, să deveniţi judecător ca să fiţi un fel de Dumnezeu?
Nu, nu ideea că judecătorul e Dumnezeu a fost motivaţia mea pentru a urma Facultatea de Drept. Simţeam că avem nevoie de ordine, de echilibru, iar acestea nu sunt posibile fără dreptate şi fără justiţie. Citeam, în acea perioadă, multă filosofie, după cum în copilărie citisem multă istorie. Apăruse, în 1970, o ediţie foarte frumoasă a „Criticii raţiunii pure“, de Immanuel Kant, care a avut un rol semnificativ în luarea deciziei mele de a urma Dreptul.

Moment apăsător din perioada stagiului militar

Cum vă împăcaţi cu ideea că vreţi să faceţi dreptate într-un sistem cu totul nedrept?
Aici e o altă poveste. Pe lângă lecturile obligatorii necesare pentru admiterea la facultate, apoi cele din facultate, pe lângă filosofie greacă şi modernă, am citit şi scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Şi pe toţi comentatorii importanţi ai acestor scrieri. Profesorul meu de filosofie din anul I de facultate, intelectual distins, rasat, Ştefan Georgescu, ne-a făcut un curs de epistemologie. Modul în care ne-a prezentat aventura cunoaşterii timp de un an m-a făcut să cred că, totuşi, marxismul are în el o resursă de explicare a lumii. După ce am citit şi alţi filosofi marxişti moderni, Roger Garaudy, Antonio Gramsci, Louis Althusser, Herbert Marcusse, am fost şi eu înşelat de utopia marxistă. Când am luat decizia de a merge la facultatea de Drept, eram deja ispitit.

Ce v-a atras cel mai mult la teoria marxistă?
M-a înşelat ideea că e posibilă o societate în care înstrăinarea omului să dispară. Şi elementul cel mai important al acestei lumi în care dispare înstrăinarea e ideea de libertate care poate fi imaginată la modul utopic la scară universală. Marx avea în vedere în primul rând înstrăinarea muncii, dar, după aceea, plecând de la această idee, filosofii neomarxişti au construit o întreagă teorie a înstrăinării. Pentru ei, capitalismul era cauza principală a înstrăinării omului. Mult mai târziu am înţeles că, de fapt, înstrăinarea e un mod de a ne obiectiva şi de a crea ceea ce este folositor şi bun pentru alţii. Prin ceea ce creăm, ne dăruim altora. Asta nu e înstrăinare. Dar mi-a trebuit ceva timp să înţeleg această primejdie mare a ispitei utopiei. Prietenul meu foarte bun m-a ajutat să înţeleg lucrul ăsta. În volumul de poezii al prietenului meu Radu R. Şerban, „Puterea neştiută“, e un poem numit „La un alt mormânt al lui Marx“, care a contribuit foarte mult la vindecarea mea de această febră a utopiei.

Această seducţie v-a împins să vă înscrieţi în Partidul Comunist în perioada facultăţii.
În primul an de facultate, am acceptat să intru în PCR, când încă credeam că utopia mai este posibilă. Încet, încet, m-am lecuit.

Clipa de graţie când românii au avut curaj

Vă reproşaţi acum această decizie?
Ce pot să-mi reproşez e că atunci când devenise evident că sursa răului era chiar utopia, n-am putut să fac un pas înapoi. N-am avut resursele suficiente, nu am avut curajul să fac acest pas. Este şi motivul pentru care, în zilele de 21-22 decembrie 1989, mi-am dat seama că, în pofida a ceea ce eu nu făcusem şi în pofida a ceea ce eu credeam că nu e posibil, totuşi, comunismul s-a prăbuşit.

Ce făceaţi la Revoluţie?
În după amiaza zilei de 21 decembrie, când participanţii la manifestaţia oficială din Piaţa Palatului s-au răspândit în toate părţile, am mers împreună cu soţia mea pe strada Ştirbei, unde erau lanţuri de scutieri, către Piaţa Romană. Spre surprinderea noastră, ne-au lăsat să trecem până am ajuns în piaţă. Atunci am văzut că există curaj în România. Oamenii strigau „Jos Ceauşescu!“. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Mulţi spun că nu e nimic miraculos, că a fost doar rezultatul unui scenariu istoric. Eu nu cred aşa ceva. Şi chiar dacă ar fi fost vorba de un scenariu, clipa de graţie pe care au trăit-o românii în acele două zile n-are cum să fie rezultatul unui scenariu. Din cauza asta, am zis atunci că e un miracol. Acela a fost momentul în care mi-am regăsit credinţa în Dumnezeu.

În numele tatălui, PNL-ist. În suflet, monarhist

Primul guvern al Convenţiei Democratice

După facultate, aţi fost judecător la Judecătoria Sectorul 5 din Capitală aproape 10 ani, apoi la tribunalul municipiului Bucureşti. Care a fost prima sentinţă, vă amintiţi?
Să nu vă faceţi imaginea unei sentinţe spectaculoase, pentru că, mai întâi, judecătorul e într-o perioadă de stagiu. Primele şase luni n-am dat nicio sentinţă. Am fost un simplu judecător de serviciu la registratură. Primeam cereri! Ulterior, am fost judecător stagiar, adică puteam să judec singur „dosare“ spectaculoase de genul: pensii de întreţinere, popriri... Dincolo de rutina aparentă a acestor speţe, descopeream oamenii, o tipologie extrem de bogată şi de diversă.

Dar primul proces mai complicat?
După ce am promovat examenul de definitivat, am intrat în cazuri mai complicate, şi civile, şi penale. Mi-amintesc de un dosar în care am pronunţat o achitare. Pe vremea comunismului, achitările nu erau foarte bine văzute. Era vorba de câţiva lucrători din sistemul de comerţ exterior, cărora li se reproşa că n-au declarat în mod corect operaţiunile pe care le făcuseră. Or, în realitate, din toate probele, rezulta că-şi făcuseră datoria. Doar mici nereguli care, în orice caz, nu puteau să aibă dimensiunea infracţiunii. Numai că, uneori, când porneşte tăvălugul şi se construieşte un dosar, e foarte greu să-l mai opreşti. Tăvălugul merge până la vale. Trebuie să fie cineva care să pună o stavilă. Asta nu e uşor. În fine, spre surprinderea mea, nimeni nu mi-a reproşat soluţia. Inclusiv instanţa superioară a confirmat soluţia pe care am dat-o. Ceea ce înseamnă că, atunci când vrei să faci lucrurile bine, le poţi face. Aşa cum copiii pot descoperi frumuseţea chiar acolo unde nu e foarte mult loc pentru ea, eu cred că oamenii au puterea să treacă peste dificultăţi şi să învingă orice sistem advers, oricât de dur ar fi acesta, nu numai prin gesturi şi fapte eroice, ci şi prin regăsirea cotidiană a normalităţii.

Politica, o opţiune curajoasă şi personală

Imediat după căderea comunismului, în decembrie '89, v-aţi implicat în politică. Aţi ales Partidul Naţional Liberal.
Da, pentru că, dacă nu am avut curaj până în '89 să mă opun comunismului pentru că eu fusesem programat, prin biografia mea, să fiu un om integrat în sistem, în '90, am zis că e momentul să am curaj. Pe lângă motivaţia a tot ceea ce se întâmpla în România după Revoluţie, aveam şi o motivaţie personală. Fiica mea avea atunci 5 ani. M-am gândit: va trăi în aceeaşi lume în care m-am format eu sau poate să trăiască în alta? Şi mi-am dat seama că trebuie să mă implic. Intrarea în politică a fost, de altfel, o opţiune la care nu am reflectat prea mult, pentru că reflectasem înainte mulţi ani!

De ce nu la ţărănişti? Imaginea lui Corneliu Coposu, copilăria dumneavoastră fascinantă la ţară...
Da, dar tata a fost liberal! (Râde.) Dar nu asta a fost principala motivaţie, deşi a contat şi ea. Au contat convingerile pe care le aveam în acel moment. Cred şi acum că democraţia constituţională, care este construită ca sistem de valori, în primul rând, în cadrul liberalismului, este singura formă de guvernare care ne permite libertatea.

Şi monarhia constituţională ne permite libertatea. Sunteţi monarhist?
Dar democraţia constituţională are mai multe forme: poate să fie republică, poate să fie monarhie. Când vorbesc de democraţie constituţională nu mă refer la o anumită formă. Sigur că monarhiile constituţionale sunt şi ele forme de democraţie constituţională. În sufletul meu, sunt monarhist. Dar cum am avut odată primejdia unei utopii şi am văzut cât de mult m-a costat,n-am mai încercat să-mi transform gândurile utopice în realitate.În 1997, alături (sufleteşte) de regele Mihai şi de regina Ana

Aşa vedeaţi revenirea la monarhie în 1990 – o utopie?
Era o utopie în sensul că românii îşi pierduseră opţiunile monarhice. România era transformată cu totul după aproape o jumătate de secol de comunism. La începutul regimului comunist, ei erau profund monarhici, dar, după prăbuşirea sistemului, românii şi-au pierdut aceste opţiuni monarhice, după cum au resimţit o pierdere dramatică a sistemului proprietăţii. În '90, când s-au restituit proprietăţile, ţăranii care au suferit toate acele chinuri la începutul comunismului n-au mai lucrat pământul. Ţărănimea şi-a pierdut simţul proprietăţii. Aceasta e drama agriculturii române.

Despre luciditate în jocurile puterii

Că tot am dat-o pe politică. Privind retrospectiv, aveţi vreun regret politic?
Nu trăiesc din regrete! Totuşi, singurul meu regret e că, în 2004, Theodor Stolojan s-a retras din cursa prezidenţială. Regretul e că s-a retras din cursă într-un moment în care eu am crezut că am rezolvat criza din PNL. În 2002, a fost o puternică mişcare de opoziţie în PNL condusă de Dinu Patriciu. Şi eu nu credeam că Dinu Patriciu ar fi dus partidul într-o direcţie bună.

De ce?
Pentru că un partid e făcut să servească interesele naţionale şi nu ale unei persoane. Aşadar, ca să trecem peste criza generată de „mişcarea Dinu Patriciu“, am găsit soluţia foarte bună Stolojan, care a fost ales preşedinte PNL şi care, altminteri, a pacificat partidul.

Împreună cu Jane Reno
(Justice Secretary în mandatul lui Bill Clinton).


Dar aţi trecut peste orgoliul personal: v-aţi retras dumneavoastră din competiţie.
Care a fost pierderea?

Observăm că politicienii de astăzi nu prea obişnuiesc să facă un pas înapoi.
Personal, din această decizie, am avut numai de câştigat. M-am putut ocupa de facultate, de scris, de societatea de avocaţi, de vin! Când intri în jocul puterii trebuie să ai puterea de a nu te lăsa cucerit de putere. Dacă nu ai această putere, mai bine nu intra în această lume. Ca urmare, dacă eşti lucid, aşa cum e un jucător de fotbal sau de rugby, trebuie să vezi care sunt soluţiile cele mai bune nu pentru tine, ci pentru echipă. Dacă, la un moment dat, echipa o duce mai bine fără tine, e mai bine să câştige fără tine. Dar asta înseamnă să fii mereu lucid. Nu întotdeauna se întâmplă asta pentru că, pe de-o parte, e firesc ca orice om politic să vrea să ajungă în vârful piramidei. Dar tot aşa de firesc ar fi să-şi dea seama că nu acesta e singurul scop al politicii. Iar cei mai lucizi oameni politici ştiu că cel mai bine e să sprijini pe altcineva să fie pe locul I decât să fii tu acela.

Când intri în jocul puterii trebuie să ai puterea de a nu te lăsa cucerit de putere. Dacă nu ai această putere, mai bine nu intra în această lume. Ca urmare, dacă eşti lucid, aşa cum e un jucător de fotbal sau de rugby, trebuie să vezi care sunt soluţiile cele mai bune nu pentru tine, ci pentru echipă. Dacă, la un moment dat, echipa o duce mai bine fără tine, e mai bine să câştige fără tine.

Un preşedinte al României care n-a fost să fie

Aţi crezut în motivele invocate de Theodor Stolojan pentru retragerea din cursa prezidenţială – cele de sănătate?
Da, motivele sunt reale. Am discutat cu el direct în zilele dinaintea anunţului oficial. Motive de sănătate însemnând, între altele, şi motive de panică...

Un politician nu ar trebui, totuşi, să controleze aceste momente de tensiune?
Theodor Stolojan e un om de bună-credinţă, dar nu întotdeauna cei ca el sunt şi foarte buni politicieni. Uneori, tocmai aceşti oameni au vulnerabilitatea de a nu rezista tensiunii pe care jocul politic o presupune. Sunt momente de criză, în care trebuie să vezi tabla de şah foarte bine  şi să ştii să găseşti acele soluţii de ieşire din criză.

Credeţi că ar fi câştigat alegerile împotriva lui Adrian Năstase?
Da.

Cu doi „preşedinţi“ care n-au fost să fie: Adrian Năstase şi Theodor Stolojan Foto: Adevărul

Unii analişti susţin că tocmai retragerea lui Theodor Stolojan din cursă a determinat succesul lui Traian Băsescu.
Stolojan a avut două şanse să câştige. Prima, în 2000. Atunci n-a fost vina lui, ci divizarea dreptei. Dacă nu exista acea divizare şi era un singur candidat al dreptei, Stolojan intra fără probleme în turul II. După cum am văzut, în turul II, la alegeri, România se coalizează împotriva stângii. Dar trebuie să ai un candidat! Divizarea dreptei a făcut ca în turul II să ajungă Vadim Tudor, astfel că o parte a oamenilor de dreapta n-au avut încotro şi au votat cu Ion Iliescu. Însăşi Doina Cornea, Dumnezeu s-o odihnească, a lansat un mesaj public în care îndemna oamenii să voteze cu Ion Iliescu. Întrebarea e: vrem să ajungem şi acum în aceeaşi situaţie?

Militaţi, aşadar, în continuare, pentru unificarea dreptei.
Pentru că dreapta nu poate câştiga decât unită. Iar astăzi are nevoie cu atât mai mult de unitate din trei motive. Primul: după alegerile europene din mai, orgoliile vor fi mult mai mari în raport cu cota pe care o va dobândi fiecare partid în aceste alegeri. Doi: Pentru alegerile prezidenţiale, e nevoie de această unitate şi pentru că riscul este să ne trezim, în turul II, că n-avem candidat pe care să-l susţinem. Nu cred că e totuşi plauzibilă această variantă, dar riscul există. Dacă şi acum o să vină, pe lângă Iohannis, încă trei patru candidaţi, nu ştiu cum se vor împărţi voturile dreptei.

Pe cine vede preşedintele României la toamnă

Dacă aţi fi sfetnicul lui Dacian Cioloş, i-aţi spune mai degrabă să nu candideze?
Fără doar şi poate. De altfel, când mi-a propus să avem o discuţie pe teme politice i-am spus de la bun început că singura discuţie posibilă e să-l invit să intre în PNL.

Încă vă regăsiţi în PNL?
Mă regăsesc în PNL, dar nu mă regăsesc în oamenii din PNL!

Dar PNL nu înseamnă oamenii care fac parte din partid?
Aşa este, dar PNL înseamnă şi istorie, şi tradiţie, mai înseamnă şi viitor. Chiar dacă prezentul e tulbure, cred că partidul are forţa să se refacă în viitor.

Aţi vedea mai degrabă un PNL condus de Dacian Cioloş?
Nu contează cine conduce PNL, contează să existe o echipă. Câtă vreme în interiorul partidului nu va exista o coeziune, oricine va conduce acest partid, nu va avea mari şanse. Va fi bun conducător cel care va reuşi să transforme PNL într-o echipă. Şi, mai ales, va fi bun conducător cel care va reuşi să creeze în PNL politica de resurse umane care să scoată din toate ungherele partidului oamenii de valoare care stau acolo ascunşi şi sufocaţi sau acoperiţi de nu-ştiu-cine. Şi în PNL, şi în PSD sunt mulţi oameni de valoare şi ei trebuie aduşi la suprafaţă. O instituţie e viabilă în timp dacă-şi foloseşte resursele umane. Toate marile companii comerciale au politici de resurse umane. Ele sunt obligate să promoveze oamenii competenţi pentru că altfel nu rezistă în competiţia economică. Dacă nu sunt promovaţi cei mai buni oameni, pierd competiţia! Partea proastă e că pierd competiţia nu numai partidele, ci pierde România competiţia din Uniunea Europeană. Iar UE riscă să piardă, la rândul ei – pentru că nici în alte ţări nu sunt partide puternice, cu lideri apţi să înfrunte provocările globale ale momentului –, competiţia cu celelalte centre de putere. Riscul e să asistăm la o transformare a Europei într-un muzeu al unei lumi din care s-au pierdut valorile culturii şi civilizaţiei europene.

Cu alte cuvinte, afirmaţi că toate partidele de dreapta ar trebui să-l susţină pe Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale de anul acesta?
Este soluţia obligatorie dacă nu vrem să avem surprize.

Pe Livu Dragnea îl vedeţi candidat la prezidenţiale?
Nu contează ce văd eu, contează ce vede PSD. Din perspectiva dreptei, Dragnea ar fi un foarte bun candidat al stângii.

„Eminescu a vrut să-şi transfome sângele în vin de Drăgăşani“

Vinul „bun“ e vinul preferat al lui Valeriu Stoica, care deţine, la Drăgăşani, podgoria Avincis

În 1997, când a fost adoptată legea restituirii proprietăţilor, soţia dumneavoastră a recuperat proprietatea care aparţinea familiei, în podgoria Drăgăşani – respectiv un conac înconjurat de vii –, pe care ulterior aţi transformat-o într-un domeniu vini-viticol important în zonă. De când aveţi această pasiune pentru vin?

Ne-am dorit să continuăm o poveste de familie, veche din anul 1927. Atunci, străbunicii soţiei mele, Maria şi Iancu Râmniceanu – numit ofiţer al Armatei Române de Ionel Brătianu – au cumpărat în Drăgăşani un conac în stil neoromânesc, înconjurat de vii. Încă din 1997, de când am recuperat terenul, ne-am dorit să readucem la viaţă acest domeniu vini-viticol. N-am avut atunci timp şi nici bani. Abia peste zece ani, în 2007, am început să restaurăm vechea casă de familie, să construim crama, să replantăm viţa-de-vie. În sufletul meu, am fost tot timpul un podgorean, pentru că nu uitaţi: fiind născut la ţară, ca în orice gospodărie ţărănească, părinţii mei aveau şi un petic de vie, iar eu am fost prezent la toate muncile agricole: am fost la arat,  la semănat şi la secerat, la treierat, la săpatul porumbului şi, fireşte, la culesul viei. Muncile şi zilele erau legate de ritmurile cosmice, iar echilibrul meu sufletesc se întemeiază, în bună măsură, pe memoria acelei perioade.

Vinul – ca politica – e în tot şi-n toate

 

A semnat prima lege a graţierii, după 1990

Numele: Valeriu Stoica
Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1953, comuna Tufeni (judeţul Olt)
Starea civilă: căsătorit, are o fiică
Studiile şi cariera:
- Între anii 1972 şi 1976 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o ca şef de promoţie. A devenit  doctor în drept în 1997, cu o teză de drept civil.
- A fost, în perioada 1976-1985,  judecător la Judecătoria sectorului 5, iar din 1985 până în 1987 -  judecător la tribunalul Municipiului Bucureşti.
După Revoluţie, a profesor şi decan al Institutului Naţional al Magistraturii.
- De asemenea, a fost membru al Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei a Consiliului Europei (1994-1996) şi al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept: Comisia de la Veneţia (1998-2002).  
- În 1995, a fondat, împreună cu soţia sa, Cristiana Irinel Stoica, Societatea Civilă de Avocaţi Stoica & Asociaţii, specializată în litigii civile şi comerciale.
- Tot după Revoluţie, a intrat în politică, fiind membru al PNL, devenind, mai întâi prim-vicepreşedinte al partidului, iar în 2000, preşedinte PNL.
- În perioada 1996-2000, a fost Ministrul Justiţiei, în guvernele conduse de Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu.
- S-a retras din viaţa politică în 2006.
- A ţinut numeroase colocvii şi conferinţe în străinătate, e autor şi coautor a mai multor cărţi şi lucrări juridice şi a fost distins, printre altele cu premiile „Simion Bărnuţiu“ al Academiei Române şi „Mihail Eliescu“ al Uniunii Juriştilor Democraţi.
 - Deţine, împreună cu soţia şi fiica lor, crama şi podgoria Avincis, situată lângă Drăgăşani (judeţul Vâlcea).
- În prezent, e profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Locuieşte în: Bucureşti.

 

Cum comentaţi expresia: „In vino veritas“?
Am comentat-o într-o prefaţă la o carte despre filosofia vinului! Are multe sensuri. Cel mai la îndemână este acela că oamenii, atunci când beau, devin mai liberi în exprimare, cenzurile lor interioare slăbesc sau chiar dispar, şi atunci spun totul cu sinceritate. Dincolo de această interpretare, sunt şi sensuri mai profunde. Nu e vorba doar de faptul că spui adevărul atunci când bei vin. Expresia spune, de fapt, că „adevărul e în vin“. E sensul literal al sintagmei, prin care înţelegem că vinul are un adevăr propriu. Prin producere, chimie şi microbiologie, degustare, prin toate îndeletnicirile viticulturii şi ale oenologiei se caută, şi în acelaşi timp, se construieşte acest adevăr. În acest adevăr se regăsesc dimensiunea sacră – de la Cina cea de Taină – dimensiunea culturală şi artistică – vinul este prezent în literatură, în artele plastice, în arhitectură, în muzică; reprezentarea parabolei viţei-de-vie din Evanghelia după Ioan este prezentă în multe dintre icoanele ţărăneşti pe sticlă. 

Care este vinul dumneavoastră preferat?
Vinul bun! Ar trebui să spun vinurile Avincis, nu?

Întrebăm altfel: Fetească Neagră sau Negru de Drăgăşani?
Dintre vinurile roşii, soiul cel mai bun e Negru de Drăgăşani. Nu e foarte cunoscut, nici foarte cultivat. În România sunt aproximativ 25 de ha de Negru de Drăgăşani.

Sunteţi la competiţie cu domnul Mugur Isărescu, care are şi dumnealui podgorie în Drăgăşani.
Sunt rezervat să spun că nu sunt în competiţie ca să nu se creadă că am făcut o înţelegere anticoncurenţială (râde). Realitatea este că noi avem o asociaţie acolo, „Asociaţia Producătorilor de Vin din Drăgăşani“. Rostul ei este să refacem prestigiul podgoriei Drăgăşani şi al domeniilor vini-viticole din această regiune. Pentru că cel mai prestigios vin din istoria României este vinul de Drăgăşani. Despre vinul de Cotnari avem mărturii din Evul Mediu, dar mărturiile despre cultivarea viţei-de-vie şi despre producerea vinului pe dealurile vechii Rusidave există de peste 2.000 de ani.

Cine sunt cei care au făcut din vinul de Drăgăşani un vin istoric?
Mihai Eminescu, de pildă, a vrut să fondeze o confrerie a vinului de Drăgăşani. Un fel de Cina cea de Taină! Sunt două momente grăitoare în acest sens. Le povesteşte criticul literar Răzvan Voncu în cartea „O istorie literară a vinului în România“. Înainte de a muri cu câteva zile, Eminescu a fost vizitat la sanatoriul Şuţu de un cunoscut. După moartea poetului, acesta a descris vizita sa, într-un articol din revista „Familia“ – aceeaşi în care a debutat Eminescu în 1866. Acest cunoscut povestea: „La sfârşit, când m-am despărţit de Eminescu, mi-a spus: «Vreau să mor şi să-mi prefac sângele în vin de Drăgăşani»“. 

Vocile rele ar spune că Mihai Eminescu era un pic lipsit de luciditate în ultimele momente de viaţă.
Dar tocmai atunci, în momente de nebunie, spui adevărul! Avem însă o altă mărturie, mult mai importantă, ca probă pe masa judecătorului. Mite Kremnitz povestea, în memoriile ei, cum l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Amândoi au fost invitaţi la un prânz, acasă, la Titu Maiorescu. Maiorescu i-a pus alături, având probabil intuiţia a ceea ce se va întâmpla. Era, şi Maiorescu, un manipulator bun... Mite Kremnitz spunea că, în prima parte a prânzului, Eminescu n-a scos niciun cuvânt. Se comporta ca şi cum ea n-ar fi existat. Dar când a fost adus la masă vinul de Drăgăşani, poetul a început să vorbească numai la urechea ei şi a vorbit şi a tot vorbit despre virtuţile vinului de Drăgăşani până când s-a terminat prânzul!

Citeşte şi:

INTERVIU, partea a II-a. Valeriu Stoica cere depolitizarea CCR. „Curtea a stricat echilibrul la numirea procurorilor-şefi. Ministrul Justiţiei poate face abuz“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: