Hipsteri? Păi au bărbi, trăiesc pe o insulă pe undeva în stânga continentului şi cred că e mai important să participi decât să câştigi.

Reverenţa asta totală pentru o naţiune cvasinecunoscută pentru noi devine stranie. Până la urmă ce mare lucru au realizat? Au bătut echipa Angliei, care are o tradiţie îndelungată în a se face de râs la fazele preliminarii, doar ca să îi rupă Franţa în două. Atunci de unde toată această admiraţie? Există vreun motiv să îi tot sharuieşti şi să te declari solidar cu ei, deşi habar nu avem cum îi cheamă, de unde vin şi cine sunt?

Dedicaţie. În comparaţie cu băieţii noştri“ care păreau că intră pe teren ca şi când ar veni direct din club, despre care auzi că fumează prin vestiare şi se comportă la conferinţa de presă de parcă ar fi în birtul din Las Fierbinţi, islandezii sunt un exemplu de dedicaţie. Să lăsăm la o parte faptul că au dat mai multe goluri la un singur turneu final decât noi la ultimele trei participări la Campionatul European. Oamenii alergă, se bat pentru fiecare minge şi atacă deşi sunt conduşi cu 4-0 sau 5-1. Nu contează că mai greşesc pasele, că tehnica nu e mereu prietena lor. Compensează totul cu dedicaţie, o dedicaţie pe care nu am mai văzut-o de ani de zile. Fără ţâfnă şi pretenţii.

Abnegaţie. Era 4-0 pentru Franţa şi merita să închizi televizorul, pentru că meciul era deja jucat la pauză. Dar poate pentru noi, că islandezii nu păreau să înţeleagă despre ce e vorba şi continuau să alerge ca nebunii şi să încerce să înscrie. Din abnegaţia asta lipsită de pesimism şi nevroză se naşte o mândrie mai importantă decât scorul final. Până la urmă din a pierde propriu-zis au transformat meciul într-un spectacol, aşa cum ar trebui să fie fotbalul, nu despre puncte, scheme tactice şi calcule reci, ci despre spectacol. Franţa a câştigat, dar Islanda a făcut spectacol alergând până-n ultimul moment.

Care e legătura dintre fotbal, Islanda şi politică? Ei au avut pe bancă un dentist, antrenor amator, în timp ce noi am avut un general drept-credincios, senator al României.

Determinare. Islandezii şi-au mutat insula în Franţa pentru câteva săptămâni. Presupun că au rămas acasă doar operatorii de feriboturi şi controlorii de trafic aerian, de care aveau nevoie ca să se poată întoarce la Reykjavík. Dincolo de spectaculozitatea aplauzelor vikinge, pe care le-am văzut peste tot, se poate observa un soi de comuniune între echipă şi fani care e mai importantă decât meciul în sine. Cred că ea vine din determinarea echipei, din faptul că pur şi simplu nu ai cum să îţi fie ruşine cu ei indiferent de scorul final. Energia din spatele determinării fotbaliştilor Islandei a construit o legătură emoţională între suporteri şi reprezentanţii lor încât ajungi să îi susţii şi tu, deşi să recunoaştem cu sinceritate că nu o să ştim niciodată cum îi cheamă.

Există o mare lecţie din povestea Islandei la Campionatul European din Franţa. Că e suficient să îi vezi pe cei pe care îi învesteşti să te reprezinte că se bat până în ultimul moment, ca să fii alături de ei şi să te simţi mândru. Nu e nevoie să învingi, cât mai ales să crezi în dedicaţia lor, în abnegaţia de care dau dovadă şi să fie sincer determinaţi atunci când te reprezintă. Şi lecţia e valabilă mai ales pentru politică. Lideri care profită de momente şi apoi dau bir cu fugiţii nu merită niciun fel de respect şi ar fi mai înţelept să nu îi investeşti cu puterea de a-ţi da lumea peste cap după cum s-a văzut la Londra. Oameni fără determinare şi energie în a face ceea ce trebuie să facă, care se plâng mereu că au împotrivă întregul establishment ca să se scuze pentru propriile nereuşite, nu merită a fi votaţi sau respectaţi.

Care e legătura dintre fotbal, Islanda şi politică? Ei au avut pe bancă un dentist, antrenor amator, în timp ce noi am avut un general drept-credincios, senator al României.