De ce ştim noi, românii, atât de puţine despre ceea ce se întâmplă la Chişinău?

Precum cea a României, populaţia Republicii Moldova e în continuă scădere. Conform datelor la care am avut acces, dacă în 1991, peste Prut se înregistrau 4364072 locuitori, numărul acestora a ajuns să fie în 2015 doar de 3555159. Cauzele scăderii sunt multiple. De la sporul negativ la emigrare. În România, socotită într-o anumită perioadă un fel de El Dorado, la ţările din Vest.

În conformitate cu Recensământul din 2004, probabil ultimul la care putem avea acces, moldoveni s-au declarat a fi 75, 81% dintre locuitori, ucrainieni 8, 34, ruşi 5, 98%. Şocant, prin comparaţie cu numărul locuitorilor, este cel deosebit de mare al partidelor politice înregistrate. Vreo 44. E foarte adevărat că, dintre acestea, au reprezentare parlamentară doar şapte, şi anume Partidul Socialiştilor (Igor Dodon), Partidul Democrat (Marian Lupu), Partidul Liberal (Mihai Ghimpu), Partidul Liberal Democrat (Vlad Filat), Partidul Comuniştilor (Vladimir Voronin) şi Partidul Popular European (Iurie Learcă). Celelalte formaţiuni politice sunt fie extraparlamentare, fie inactive, fie, pur şi simplu, cu activitate complet încetată.

Toate cele 7 partide reprezentate azi în Parlamentul de la Chişinău s-au perindat la putere, alternanţele la guvernare nefiind însă nicidecum expresia sănătăţii politice, ci a unei instabilităţi accentuate. În cursul anului 2015, durata medie de viaţă a unui guvern a fost de aproximativ trei luni. E o certitudine că încrederea populaţiei în clasa politică este dintre cele mai scăzute. Aşa se face că între Prut şi Nistru, aproape că nu mai există cetăţean bine informat care să aibă o minimă speranţă că vreunul dintre cele şapte partide parlamentare ar fi animat de bună-credinţă. Convingerea marii majorităţi a moldovenilor e că toate sunt la fel de corupte, virusate de Mafie, îndeosebi de Mafia rusească, dar şi că stindardul convingerilor şi aspiraţiilor pro-europene a fost utilizat în chip necinstit şi interesat exclusiv în scopul obţinerii unor fonduri considerabile de care populaţia nu a beneficiat în nici un fel. Se prea poate să aibă dreptate un analist de competenţa recunoscută a lui Vladimir Socor care crede că în Republica Moldova sistemul de partide a sucombat pur şi simplu.

Chiar şi aşa, în cazul unor alegeri anticipate, lehamitatea moldovenilor faţă de felul în care ideea pro-europeană a fost utilizată în scopuri dintre cele mai josnice va avea, conform analiştilor de maximă calificare drept rezultat un absenteism la urne ridicat socotit a fi în favoarea formaţiunilor pro-ruse, aşa cum sunt Partidul Socialist al lui Igor Dodon, Partidul nostru condus de Renato Usatîi şi Paltforma DA (Demnitate şi Adevăr). Exact cele ce au organizat, cu începere din seara zilei de 20 ianuarie,  demonstraţii de protest faţă de modul în care a fost votat şi a ajuns să depună jurământul în faţa preşedintelui Nicolae Timofti actualul guvern condus de Pavel Filip. Un premier-marionetă mânuit de omnipotentul Vladimir Plahotniuc. Oligarhul cu multiple cetăţenii (modovenească, română, rusă) a cărui candidatură la funcţia de prim-ministru fusese refuzată cu doar câteva zile înainte de acelaşi preşedinte. Aflat la sfârşit de mandat, dl Nicolae Timofti a socotit, probabil, că e mai bine ca ţara să aibă un guvern declarat a fi pro-european decât să nu aibă deloc. Dacă nu a fost şantajat sau influenţat de forţe din afară să procedeze altfel, preşedintele a făcut apel la ceea ce se numeşte Realpolitik. Domnul Timofti nu a riscat să îl mai propună o dată la funcţia de prim-ministru pe preferatul său Ion Sturza, apreciind pesemne că soluţia la care a recurs, aceea a guvernului condus de Pavel Filip, ar fi de natură să îndepărteze perspectiva ca în viitorul apropiat întreaga putere executivă să intre în mâinile pro-ruşilor.

Calculele similare celor ale preşedintelui Nicolae Timofti par a fi fost făcute şi la Bucureşti, astfel explicându-se, probabil, reacţia preşedintelui Klaus Iohannis care a salutat învestirea guvernului Filip, socotind-o o şansă dată stabilităţii. E greu de spus acum cât şi cum vor fi validate de realitate de voinţa străzii, adică a acelei părţi a populaţiei moldovene ce s-a lăsat ademenită de sponsorii şi organizatorii protestelor de la Chişinău, calculele celor doi preşedinţi. De altminteri,  nimeni nu se încumetă să aproximeze azi durata de viaţă a noului Cabinet moldovean pentru simplul motiv că situaţia din Republica Moldova este una complet nepredictibilă, permiţând nenumărate scenarii care mai de care mai diverse. Dintre care nu e exclus nici acela al unificării cu România. Care nu cred să fie doar unul produs în laboratoarelor celor pe care dl. Sorin Ioniţă îi numeşte într-o recentă postare pe facebook „analiştii cu epoleţi”.

Din păcate, nu avem foarte multe indicii că la nivelul Preşedinţiei şi al Guvernului de la Bucureşti ar exista prea multă preocupare faţă de ceea ce se întâmplă în aceste zile la Chişinău. Sau la felul în care sunt cântărite modalităţile în care ar putea evolua pe mai departe situaţia în capitala Moldovei şi în întreaga republică. Nu ştim, de fapt, aproape nimic despre cum întrevăd înalţii responsabili de la Bucureşti relaţia cu statul vecin. Care nu e un vecin oarecare.

Primul ministru Dacian Cioloş nu dă semne că ar intenţiona să viziteze prea curând Chişinăul şi aceasta nu doar fiindcă ar trebui să utilizeze iarăşi o cursă de avion comercială, cu bilet la clasa Economy. Iar preşedintele Klaus Iohannis, prin inertul, nepriceputul său birou de presă, emite comunicate stereotipe din care aflăm doar că primul om în Stat urmăreşte fie cu atenţie, fie cu îngrijorare, fie cu maximă îngrijorare evoluţiile de dincolo de Prut. Ca şi cum ar fi vorba de evenimente ce s-ar petrece în Somalia sau în Etiopia. Ca şi cum deznodământul acestora nu ar trebui să ne intereseze nu doar din perspectiva faptului că populaţia din Republica Moldova e în principal românească, ci şi din aceea că României nu i-ar fi deloc convenabil să aibă un vecin instabil politic, ameninţat de primejdia ucrainizării ori, fie şi indirect, graniţă cu Rusia.

De fapt, ştim prea puţine despre ceea ce înseamnă cu adevărat Republica Moldova azi ca şi despre felul în care România, prin conducătorii ei, e pregătită să abordeze problema moldovenească. Şi ca întotdeauna neştiinţa nu este deloc un avantaj.