Săptămâna aceasta a fost marcată de tensiuni diplomatice între Ungaria şi România pe tema steagului Ţinutului Secuiesc. Fără a avea pretenţii de cunoscător al tematicii relaţiilor externe, nu pot totuşi să nu observ, tocmai de la malul Mării Negre, cum că steagul acesta se transformă într-un soi de cui al lui Pepelea.

 Adică treaba e aşa. Secuii au un însemn cultural denumit Steagul Ţinutului Secuiesc. Bun şi frumos lucru. Ca orice însemn, le dă identitate comunitară. Motiv pentru care înţeleg că au dreptul, ca simpli cetăţeni, să îl poarte, dacă doresc. Fie la rever, la poarta casei, la balcon sau, de ce nu, pe parbrizul maşinii personale. Cum şi aici, la Marea Neagră, marinarii şi cei pasionaţi de marină, pot purta tricoul de marinar, sau chiar un steag marinăresc, ca pe un simbol comunitar. Sau, dacă este să ţinem cont de multi-etnicitatea dobrogeană, ne putem referi la oricare dintre simbolurile comunitare ale etniilor non-româneşti de la ţărmul Mării Negre.

De aceea, oficialii vecinilor noştri, au dreptate, pe undeva, când spun că cetăţenii secui au dreptul să-şi arboreze acest însemn comunitar. Dar acest lucru trebuie să rămână în cadrul strict comunitar. 

Cu totul alta este problema când vine vorba de un însemn oficial al unei autorităţi. Adică un simbol al identităţii statale.Şi nu cred că vecinii noştri nu fac această diferenţă. Dimpotrivă.

Cred că ei folosesc acest simbol comunitar pe post de cui al lui Pepelea pe zidurile autorităţilor româneşti (chiar dacă cetăţenii care compun aceste autorităţi sunt de altă etnie decât cea românească, ele rămân tot româneşti).

Adică îşi doresc, pur şi simplu, un cui secuiesc în care să-şi agaţe apoi haina autonomiei pe criterii teritoriale. Sau alte interese politice

Ori asta îmi pare a fi o provocare necreştină.