Dar războiul ne afectează profund şi pe noi, până la urmă ceea ce s-a întâmplat pe 24 februarie 2022 este pentru Europa un fel de 11 septembrie 2001 pentru SUA.

Lumea nu va mai fi la fel după această dată, 24 februarie 2022, şi ceea ce am sperat că vom găsi după încheierea unei perioade de solitudine impusă pe timpul pandemiei: libertate de mişcare, creştere economică, dreptul de a fi din nou liberi de restricţii, va trebui să punem pe raft, în aşteptare de vremuri mai bune.

Criza medicală ne-a frăgezit şi ea pentru această nouă perioadă de constrângeri şi provocări, natura lor fiind încă neclară, dar care, cu siguranţă, vor găsi în noi teren fertil şi pentru radicalizare, şi pentru propagandă, şi pentru zvonistică, şi pentru măsuri de pe o zi pe alta, chiar şi pentru momente de panică.

Nu trebuie decât să treci cu privirea peste titlurile promovate de televiziunile de ştiri pentru a-ţi lua lumea în cap, a te îndrepta către cel mai apropiat buncăr din cele promovate de unele liste de ”încredere” şi a te ascunde acolo pentru următoarea perioadă.

Sigur că şi această descriere este una care exagerează.

Nu toată România este în faţa televizorului şi nu toţi românii îşi culeg informaţiile din mesajele postate de prieteni pe Facebook.

Chiar şi când scriu aceste rânduri, prin geam scapără un foc de artificii, nu foarte departe, în direcţia unui restaurant din zonă.

E nuntă şi petrecere în cartier.

Ceea ce, desigur, e foarte bine, demonstrează o luptă pentru normalitate care, până la urmă, ar trebui asumată de cât mai multă lume

Dar realitatea ne arată, cum spuneam, o fragilitate accentuată la atenuarea căreia autorităţile ar putea avea o influenţă mai mare dacă ar fi mai prezente şi ar pune punct din faşă fenomenelor de zvonistică şi exagerare.

Revenind la conflictul de dincolo de pârleaz, mă voi opri doar la câteva aspecte din cele cu consecinţe mai directe asupra noastră.

Foto: Aris Messinis/AFP via Getty Images

Drama refugiaţilor este prima care ne atinge cu aripa ei şi ne pune şi pe noi în contact direct cu ororile războiului.

E admirabilă mobilizarea pe care oamenii, pur şi simplu dintr-un impuls sincer, sau organizaţii neguvernamentale din domeniu au dovedit-o, încercând să-i primească bine, cât mai bine, pe cei care au cerut adăpost la noi.

Nici oficialităţile nu au făcut puţin în acest domeniu.

Pe termen lung, problema este,însă, una mai complicată şi care cere răspunsuri elaborate.

În principiu şi la prima vedere, refugiaţii ucraineni se pot împărţi în vreo trei categorii:

  • cei care şi-au propus de mult să plece din Ucraina, din raţiuni mai mult economice, folosind această conjunctură tragică pentru a-şi împlini visul. Pentru aceştia, probabil, nu România este locul în care îşi imaginează că îşi vor construi o nouă viaţă;
  • cei care au plecat ca să se protejeze de război şi care, după încetarea conflictului, se vor întoarce acasă, probabil, majoritatea din vestul Ucrainei sau din rândul minorităţii româneşti;
  • cei care nu vor mai avea unde să se întoarcă, fie pentru că le-au fost distruse casele în timpul luptelor, fie pentru că localitatea din care provin va ajunge sub ocupaţia rusă. Dintre aceştia, majoritatea  nu va avea altă şansă decât identificarea unei soluţii de supravieţuire în România sau în altă parte.

Suntem, cred, doar la începutul războiului, să zicem în prima treime, şi avem deja câteva sute de mii de ucraineni trecuţi graniţa.

Vor mai veni câteva sute de mii. Mulţi, deocamdată majoritari, par a fi doar în tranzit.  Dar deja unele state din vestul Europei încep să pună restricţii. Astfel că problema refugiaţilor ucraineni va tinde să devină una a statelor est-europene, membre UE.

Deci şi a noastră.

Locuinţe, oferte de muncă, sprijin financiar, locuri în grădiniţe, şcoli şi universităţi, împărţirea poverii în toate zonele ţării, combaterea potenţialelor abuzuri la adresa lor.

Sunt doar câteva din problemele identificate, aşa, la prima vedere, pentru gestionarea acestei problematici.

Foto: Twitter @HannaLiubakova / Belarus

Fenomenul voluntariatului militar şi distribuirea de arme civililor sunt alte două aspecte care ar putea afecta situaţia de securitate din regiune pe termen lung.

Este de înţeles entuziasmul celor care se înrolează din exterior pentru apărarea Ucrainei.

Este la fel de înţeles apelul făcut de autorităţile ucrainene în acest sens. E nevoie de luptători şi este nevoie să demonstrezi că lumea e cu tine.

Din  raţiuni de limbă şi nivel de instruire, aceşti voluntari vor acţiona, în general în unităţi separate, autonome.

Aceste structuri tind, în timp, aşa cum s-a întâmplat şi în alte conflicte, să erodeze establishmentul militar local, să creeze noi raporturi de putere în administraţia de război, să impună alte comportamente sociale, uneori chiar să intervină politic.

Depinde cât de puternice vor fi, cât de mult ajutor extern vor avea. Şi dacă se va ajunge până la un destul de mult invocat război de gherilă.

La încheierea conflictelor, o dată cu dispariţia principalei motivaţii a existenţei lor,  aceste formaţiuni se dizolvă sau se transformă.

În ce se pot transforma este destul de uşor de bănuit atunci când e vorba de un spaţiu răvăşit de război, cu populaţii în mişcare şi aflate la limita supravieţuirii.

Prezenţa unui număr mare de arme neînregistrate în rândul populaţiei civile poate contribui la acest scenariu.

Europa vrea încheierea cât mai rapidă a războiului din Ucraina, fiind prima care simte consecinţele conflictului, pe partea noastră de lume.

Probabil şi în acest sens pot fi citite contactele permanente atât ale Franţei, cât şi ale Germaniei, cu Kremlinul.

Unele măsuri luate de SUA par a sugera, însă, că, peste ocean, interesul este implicarea Rusiei într-un conflict de durată care să o sece de resurse, să o blocheze în a mai acţiona pe alte fronturi, să slăbească legăturile sale cu China şi, eventual, să ducă la o implozie a regimului Putin.

Probabil, nici Rusia nu îşi doreşte un război pe termen lung, dintr-o lungă listă de motive.

Dar Kremlinul, precum şi o mare parte a societăţii ruse, sunt gata să şi-l asume dacă nu e altă soluţie. Rezilienţa rusă la acest gen de încleştare, în care ”mama Rusia” este, practic, singură în faţa tuturor, nu trebuie subapreciată.

Se ştie, de mult timp, prima victimă în război e adevărul.

Pentru conflictul propriu-zis, analiza e mai greu de realizat în absenţa unor informaţii verificate. Informaţiile din teren lipsesc pentru că nimeni nu-şi dezvăluie planurile şi vulnerabilităţile, pierderile în oameni şi tehnică, locurile de dispunere.

Ce vedem sunt numai flash-uri ocazionale, hiperbolizate şi dirijate, pe marea fotografie reconstruită a conflictului.

Războiul virtual se câştigă pe ecranele televizoarelor, în interiorul relaţiilor de socializare.

Cel adevărat, însă, continuă, în propria sa logică, implacabilă şi crudă, nemiloasă atât cu soldaţii tineri ajunşi fără voia lor în mijlocul evenimentelor, cât şi pentru populaţia civilă care până mai ieri nu credea că i se poate întâmpla aşa ceva.

Foto: https://newsbeezer.com/

Pentru noi, evoluţiile din Ucraina nu par a aduce decât veşti proaste şi veşti foarte proaste.

Prima veste proastă este potenţiala ocupare definitivă de către Rusia a Insulei Şerpilor. Chiar dacă ruşii se vor reţine (ceea ce, în cazul unei înfrângeri a Ucrainei, e foarte greu de crezut) să anexeze alte teritorii ucrainene decât cele revendicate până acum, Donbasul şi Crimeea, Insula Şerpilor e prea tentantă pentru a nu fi trecută, de exemplu, în componenţa Crimeei.

Se va mai respecta ceva din înţelegerile anterioare cu Ucraina, inclusiv decizia Curţii Internaţionale de la Haga privind delimitarea platoului continental? Greu de spus, dificil de sperat.

O altă veste proastă, şi mai proastă, ar putea fi ocuparea de către Rusia a părţii de sud a Ucrainei, cea cu procent semnificativ, deşi nu majoritar, de vorbitori de limbă rusă.

Limita superioară a acestei zone este graniţa de nord a regiunilor Odesa şi Mîkolaiiv / Nikolaev.

Transnistria este vecina acestei zone cam pe toată graniţa sa estică. Mai puţin câţiva kilometri în regiunea Viniţa. Dar cine se mai împiedică la vreme de război de nişte kilometri în plus sau în minus?

Ce vor face liderii de la Tiraspol când vor vedea sosind către graniţă tancurile cu steaguri roşii?

Mi-e greu să cred că vor merge la Chişinău pentru consultări.

A treia veste proastă, poate cea mai proastă, este cea privind o instabilitate pe termen lung a estului Europei.

În primul rând economică, dar şi politică şi socială.

Sigur că proverbele chinezeşti te alină la vreme de criză şi îţi creează iluzia oportunităţilor, dar cele ruse sunt asemenea citatelor din Tucidide:

Speranţa nu este un bun sfetnic.

Cel puternic face ceea ce poate, iar cel slab suferă ceea ce trebuie (să sufere).

Sigur că sunt şi veşti bune. Dar pe acestea are cine să vi le spună.