Cine clipeşte primul în Ucraina? România trebuie să-şi asume condiţia de Estul Vestului
0
Organizatorii dezbaterii de joi, 7 iulie, au fost LARICS (Laborator pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică), Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi German Marshall Fund România.
Au participat Prof. Dan Dungaciu, Director ISPRI - Academia Română, General-maior în rezervă Paul Hurmuz, fost Director-Adjunct al Diviziei de Intelligence a Corpului Militar Internaţional al NATO, şi Alina Achim-Inayeh, director German Marshall Fund România. Moderatorul dezbaterii a fost Claudiu Lucaci, expert în comunicare strategică. Dezbaterea poate fi urmărită AICI.
Claudiu Lucaci (expert comuniare strategică), Paul Hurmuz (general-maior, rz.), Dan Dungaciu (Director ISPRI/LARICS).
Claudiu Lucaci: Tema dezbaterii de astăzi se va axa pe ce se întâmplă între România şi Rusia şi Ucraina, de asemenea şi pe faptul că se împlinesc 75 de ani de la Primul Plan Marshall. Vom discuta şi despre o importantă componentă strategică la nivel militar, cu dl general Hurmuz, pentru prima dată alături de noi.
Îl întreabă pe dl general dacă, privind retrospectiv, lucrurile ar fi trebuit făcute altfel de către NATO încă de la anexarea Crimeei de către Rusia?
A existat o deconectare între palierul de intellingence plus militar şi cel politic
Paul Hurmuz: Anul 2014 a venit mai ales pentru decidenţii politico-militari ca o surpriză, dar din punctul de vedere al profesioniştilor din intelligence „surpriza” era aşteptată. De mulţi ani, în evaluările făcute la nivel strategic s-au văzut foarte clar care sunt intenţiile, obiectivele şi căile prin care Rusia vrea să-şi reafirme poziţia de mare putere. Din păcate cred că a existat o dorinţă prea mare de a se vedea avantajele parteneriatului cu Moscova şi mai puţin realitatea.
De aceea atunci când Crimeea a fost invadată, din punctul de vedere al celor care observau evoluţiile de muţi ani, nu a fost o surpriză, a fost un lucru aşteptat. În plan politic a fost un conflict interior, mai ales ţările occidentale, care erau implicate în Rusia cu proiecte foarte consistente şi îşi doreau să treacă acest episod cât mai repede şi să se întoarcă la „business as usual”. Dacă ceea ce s-a întâmplat în Georgia în 2008 s-a terminat foarte repede, într-o săptămână, ceea ce s-a întâmplat în 2014 a fost un şoc.
La unul dintre briefingurile făcute în Consiliul Nord-Atlantic de către divizia de intelligence mulţi ambasadori occidentali au reacţionat agresiv la aceste evaluări, până când li s-a spus că acele evaluări nu sunt interne, ci sunt bazate pe documentele agreate la nivel de alianţă de toate serviciile civile şi militare. A existat o deconectare între palierul de intellingence plus militar şi cel politic.
Claudiu Lucaci: Deci dvs la nivelul de intelligence ştiaţi că va avea loc acea invazie? Iar a doua întrebare, cum s-au petrecut lucrurile acum, cu invadarea Ucrainei, când serviciile civile şi militare americane au insistat pe lângă Administraţia Biden să dea publicităţii informaţiile pe care le aveau despre invazie, lucru care s-a şi confirmat ulterior?
Paul Hurmuz: Deci în 2014 nu a fost o surpriză pentru cei care lucrau în domeniu pentru că la acel moment erau cunoscute liniile roşii ale Moscovei şi erau cunoscute reacţiile probabile ale Moscovei într-o situaţie sau alta. Despre posibila ocupare a Crimeei se vorbea deja de la prima „Revoluţie Portocalie”. În plus, anumite acţiuni pe care Rusia le-a făcut din punct de vedere militar, anumite trupe aduse din Baltica lângă Crimeea au fost nişte semne foarte clare pe care Moscova le-a lăsat să fie văzute, ca să fie înţelese exact, pentru că ei vreau să evite o eventuală confruntare. În domeniul intelligence uneori lucrurile sunt lăsate ca să fie descoperite. Mulţi au apreciat că au fost lucruri foarte clare pe care Rusia le-a făcut ca să fie văzute şi ca să fie clare că nu este o glumă şi că o vor face. De aceea şi prima reacţie din partea Occidentală a fost de a tempera lucrurile şi de a nu escalada, pentru că era posibilă o escaladare.
În 2022 lucrurile au fost mult mai complicate, poate e prea devreme să ne pronunţăm, dar ne putem uita la evoluţiile politice şi diplomatice din 2021 unde e posibil să fi existat anumite semnale contradictorii. A doua, confirmată de mulţi analişti, este că atât Rusia, cât şi Occidentul au subevaluat capacitatea armatei Ucrainei de a rezista. Deci şi de o parte şi de alta au fost nişte semnale eronate, dar a fost şi o subevaluare a capacităţii Ucrainei de a rezista.
Claudiu Lucaci: Revenind la efectele în continuare ale războiului, se vorbeşte şi despre o contraofensivă ucraineană care ar putea veni, de aceea o întreabă pe dna Alina Achim-Inayeh ce impresie îi face în acest moment situaţia din Ucraina pe front, dar şi ce se întâmplă pe frontul european, unde sunt tot felul de lucruri noi, este posibil să avem încă 2 parteneri în NATO - Finlanda şi Suedia -, iar Boris Johnson tocmai a demisionat pentru motive interne - dar acesta a fost unul dintre cei mai activi şi vocali susţinători ai Ucrainei.
De asemenea, să vorbim şi despre Franţa şi Germania, care uneori par şovăielnice, alteori foarte hotărâte. De exemplu, Franţa tocmai a dat publicităţii într-un gest foarte neobişnuit o convorbire confidenţială între Putin şi Macron cu câteva zile înainte de invazie.
Alina Achim-Inayeh: Plecând de unde a lăsat discuţia dl general, am ignorat ceea ce se întâmpla cu Rusia şi ceea ce se întâmplă acum este un efect direct al faptului că am ignorat să facem o politică faţă de Rusia aşa cum ar fi trebuit şi să o vedem ca ceea ce era.
Alina Achim-Inayeh, Director German Marshall Fund România
Ce se întâmplă acum în Europa... Referindu-ne la partea economică, deşi sună oarecum cinic, dar ce se întâmplă acum militar în Ucraina este oarecum secundar faţă de tăvălugul economic în care începe să se afle Europa, ceea ce este un efect direct a ceea ce se întâmplă în Ucraina şi un efect al unor politici mioape pe care le-am avut până acum.
Avem o inflaţie uriaşă, care va continua să crească. În al doilea rând, este bine că este vară, dar după vară va veni şi iarna când gazele, dacă vor fi, vor fi foarte scumpe, multe ţări intră în continuare cu dependenţă faţă de Rusia aici, care nu mai furnizează la acelaşi nivel, cu capacităţi de stocare doar la 60%. Deci din punct de vedere economic va fi o iarnă grea, sperăm că nu şi meteorologic, iarnă pe care populaţia o să o înfrunte cu economie de gaze. Deja în Germania se vede simţită o politică de austeritate energetică. Iar aceste lucruri nu vor avantaja partidele care acum sunt la putere, aceste lucruri nu vor face populaţia să îndure cu aceeaşi nonşalanţă ca până acum partea economică şi poate duce la o indiferenţă crescută faţă de ce se întâmplă în Ucraina, pe măsură ce europenii vor suporta tot mai greu costurile acestui război.
Referitor la Franţa şi Germania. În Germania situaţia economică este tot mai preocupantă pentru guvernanţi şi mediul de afaceri, se vorbeşte deja despre un efect Lehmann asupra întregii economii germane, cauzat de situaţia energetică, grupurile de business, foarte puternice în Germania, sunt din ce în ce mai vocale. Toate acestea adaugă la presiunea care se acumulează împotriva situaţiei actuale şi a guvernanţilor actuali. În Franţa, pentru prima oară în 40 de ani avem o coabitare, preşedintele trebuie să lucreze cu un parlament unde nu are majoritatea.
Previziunile sunt pesimiste din partea doamnei Alina Achim-Inayeh atât în ce priveşte partea economică europeană (chiar şi americană), dar şi partea socială, pe măsură ce trece vara ne vom confrunta cu o situaţie şi economică şi socială complicată în Europa, ceea ce va face ca Ucraina să cadă în plan secundar şi simpatia pentru cauza ei să nu mai fie la acelaşi nivel.
Claudiu Lucaci: Dacă din toamnă se creează aceste fenomene economice şi sociale, toate acestea vor duce către o „furtună perfectă” la nivelul Uniunii Europene şi nu va mai sta nimeni cu gândul la ce se întâmplă în Ucraina? Ne vom lupta noi în interiorul Uniunii Europene cu problemele care sunt tot mai mari? Se creează oare momentul perfect pentru Federaţi Rusă ca să ne pună pe europeni şi NATO la o masă de negocieri în termenii săi?
UE este cea mai importantă victimă colaterală a războiului din Ucraina
Dan Dungaciu: Sună un pic cam dur să ne pună Rusia la masa de negocieri. Dar aş continua, apropo de ce spunea doamna Inayeh, adăugând încă un strat de dificultăţi la criza aceasta europeană, care va face probabil Uniunea Europeană cea mai importantă victimă colaterală a acestui conflict – deci mai adăugaţi încă un strat de nemulţumiri şi preocupări legate de faza post-război, de reconstrucţie. Să ne imaginăm aşadar că unei ţări precum Franţa sau Germania cineva îi va spune următoarele: ai de luptat cu recesiunea economică în ţată, ai de schimbat tot dispozitivul energetic al tău şi trebuie să te deconectezi de Rusia – operaţiune care costă bani serioşi - , mai pune încă 1-2% din PIB la bugetul pentru NATO şi, din ce îţi mai rămâne, mai pune pentru... reconstrucţia Ucrainei. Deci pe lângă faza de confruntare directă, mai ai şi gestiunea Ucrainei după război. Aşa ar arăta peisajul la modul simplist pentru fiecare ţară din Uniunea Europeană, inclusiv pentru România.
A doua observaţie pe care aş face-o, raportat la ce spunea şi dl general, este că asistăm la o discrepanţă între ce spun serviciile şi ce spun politicienii. Asta nu e ceva nou. Dar am sentimentul că şi în timpul acestei invazii asistăm sau am putea asista la o discrepanţă între ce spun politicienii şi ce spun cei care urmăresc pe teren la nivelul concret evoluţiile de acolo.
Cel puţin pentru că nouă ne vin semnale indirecte în care ni se sugerează că, de fapt, serviciile secrete nu ar şti care este situaţia militară a Ucrainei. Nouă nu ni se spune cum arată situaţia militară a Ucrainei, se spune că nu avem suficiente date despre cum arată situaţia militară a Ucrainei. Acesta este un semnal, pentru că atunci când spui că nu ştii cum arată armata Ucrainei în acest moment vrei să transmiţi un semnal că poate discursul de la televizor (vezi şi discuţia despre contraofensiva Ucrainei) nu rezonează de fiecare dată cu realităţile din teren. Iar aici ar trebui poate să fim mai realişti – pentru că noi tot auzim despre contraofensivă, tot auzim că de fiecare dată când Rusia înaintează şi mai câştigă o zonă sau un oraş despre care auzeam că este esenţial, brusc nu mai este esenţial şi aşa mai departe. Ceea ce era în iulie s-a mutat în august, ce este în august se mută în toamnă. Astea nu sunt semnale care să ne încurajeze pe durată mai lungă. Deci şi aici este probabil să avem o discrepanţă între ceea ce se spune şi ceea ce se întâmplă şi nu ştim cât va mai dura. Dimensiunea morală, perfect de înţeles, totuşi nu se ştie cât va mai ţine... Concluzia e clară: politicienii europeni şi nu numai nu se mai pot baza doar pe ceea ce văd la televizor, va trebui probabil să se uite la realităţi cu mai mult discernământ şi cu mai mult realism. Şi poate la informaţiile pe care le au pe mesele de lucru.
A treia observaţie preliminară pe care aş face-o este legată de efectele politice ale unei crize economice. E clar că această criză economică va avea şi efecte politice, care vor culmina în noiembrie 2022 în alegerile Midterm din Statele Unite, care vor putea şi ele să schimbe poziţionarea Statelor Unite antrenând probabil şi o schimbare a poziţionării europene. Noi nu avem nicio garanţie că pe termen scurt politicienii de astăzi, care emit astăzi judecăţi de valoare, vor fi şi politicienii de mâine. Din păcate asistăm la un fenomen bizar şi trist pe de altă parte – mulţi dintre politicienii care au emis poziţii mai radicale despre ce se întâmplă în Ucraina ori nu mai sunt în funcţii, ori îşi aşteaptă succesorii. Noi nu ştim ce va fi mâine inclusiv pentru că mulţi politicieni nu vor mai fi în poziţia în care sunt astăzi sau nu vor mai avea majorităţile să decidă aşa cum ar fi decis anterior. De exemplu, Boris Johnson şi Macron, premierul Bulgariei, chiar şi guvernul Australiei s-a schimbat la ultimele alegeri. Deci toţi vor avea o problemă politică în a aborda acestui fenomen. Geopolotica şi geoeconomia afectează şi dinamica politică internă, indiscutabil.
Asta ridică o un mare semn de întrebare apropo de România. România va trebui şi ea să înţeleagă că orice se va întâmpla pe teatrul de operaţiuni, efectele globale ale conflictului sunt inevitabile şi o schimbare majoră de paradigmă de securitate este pe cale să se petreacă, iar efectele pot fi foarte diferite în funcţie de cum se va închide acest conflict, inclusiv la nivel de aşteptare sau de cum gândim sau ne dorim noi.
Ce se va întâmpla, de exemplu, dacă închiderea acestui dosar se va face cu o schimbare strategică în care SUA sau gestiunea americană a acestui spaţiu va fi diminuată în detrimentul spaţiului Indo-Pacific, iar în regiunea noastră prevalentă va fi prezenţa militară şi politică sau chiar economică de tip european? Adică americanii şi europenii îşi distribuoe sarcinile: europenii din NATO cu accent pe Europa, iar americanii cu accentele lor pe Indo-Pacific şi, evident, China? Asta va însemna o schimbare majoră de strategie. Unu - pentru că vei avea de a face cu forţe europene prezente la Marea Neagră şi la Bucureşti cu capacitate de acţiune mai redusă şi cu o piedică politică evidentă pentru ele. Doi – forţe europene care poate că în relaţie cu Federaţia Rusă nu se vor comporta cum am fi dorit mulţi din estul Europei să se comporte, iar trei – o prezenţă americană nu eliminată, dar mult redusă.
Asta înseamnă o regândire strategică, o regândire politică şi o redinamizare a acestui spaţiu al Mării Negre inclusiv în relaţie cu Federaţia Rusă. Deci în tot acest peisaj, care nu arată neapărat foarte bine, după cum bine a spus şi dna Inayeh, va trebui să învăţăm că nu mai putem fi parte pasivă în acest joc. România trebui să fie un jucător activ, pentru că se schimbă atât de multe lucruri în jurul nostru, încât a nu mai face nimic înseamnă a nu mai produce niciun fel de consecinţă pentru România. Nu va mai face nimeni pentru noi ceva, dacă România nu începe măcar să îşi asume această diversitate. Miza până la urmă va fi la noi, nimeni nu ne va pune în traistă, pentru că lucrurile sunt de cu totul altă natură decât au fost în 2014.
Claudiu Lucaci: În primul rând, într-o declaraţie a preşedintelui României, puţin forţată de contextul în care se afla, a reieşit că România vrea să îşi protejeze securitatea şi nu face publice formele de ajutor în special militar acordate Ucrainei, ceea ce pune România într-o situaţie foarte diferită de cea a celorlalte ţări vecine Ucrainei.
În al doilea rând, legat de o declaraţie unică, nemaiîntâlnită, comună, pe care au avut-o cei doi şefi de servicii FBI şi MI5, care au indicat într-o manieră clară „prezenţa şi agresiunea” Chinei în Europa în statele occidentale pentru deturnarea cursului democratic, avantaje comerciale, patente şi invenţii care pot duce la obţinerea de tehnologii secrete sau sensibile şi să ajungă astfel la capacitatea să domine lumea. Deci, pe undeva, frica Occidentului că adevăratul duşman este dincolo de Rusia.
Directorii MI5 şi FBI. Sursa: trtworld
Paul Hurmuz: Ca o mică glumă, oare cum ar arăta lumea dacă o săptămână toate social media de pe glob ar fi închise? Ce ar mai face liderii politici, formatorii de opinie?
Al doilea lucru important de menţionat este că există o tendinţă, inclusiv în România, ca atunci când vorbim despre NATO să ne concentrăm pe articolul 5, care presupune că un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor şi va fi tratat ca atare. Dar lumea uită să vorbească despre articolul 3 din acelaşi tratat care vorbeşte despre obligaţia aliaţilor de a se pregăti pentru a respinge o agresiune.
Iar una dintre concluziile summitului de la Madrid este că se desfăşoară deja şi trebuie să învăţăm multe lucruri din lecţiile din Ucraina. La fel cum s-a întâmplat în 1967 şi 1973 şi oamenii au fost surprinşi cum poate fi anihilată o divizie de tancuri sau cum aviaţia putea atunci să execute misiuni incredibile, acum ne dăm seama de toate limitările şi toate erorile pe care mai ales Federaţia Rusă le-a făcut şi cât de riscant este să te bazezi numai pe echipamentele pe care le ai, în loc de colaborare între diferitele forţe.
Apropo de profilul „misterios” al României, nu este cazul să punem pe piaţă în media toate lucrurile pe care le faci, este preferabil să fie făcute cum trebuie şi să aflăm despre ele mai târziu. Pe partea cealaltă, de acord că sunt evoluţii internaţionale, locale, care nu pot fi ignorate şi ne vor afecta.
Acum vom afla care este nivelul de rezilienţă al societăţilor noastre. Trebuie să recunoaştem că tânăra generaţie este obişnuită cu un anumit nivel de confort, dar societăţile trebuie să fie capabile să reziste într-o situaţie gravă, iar semnele sunt acolo.
Ne îndreptăm spre un Război Rece
Claudiu Lucaci: Este posibil ca Rusia să-şi fi planificat astfel de reacţii în lanţ pe care noi nu le ştiam. China se pare, după declaraţiile celor doi şefi de servicii menţionate mai sus, că studiază de la începutul războiului fiecare reacţie a Occidentului şi se pregăteşte să poată face faţă oricărui tip de sancţiune, de reacţie pe care Occidentul o are acum faţă de Rusia. Iar China va putea folosi lecţiile învăţate că să fie şi mai rezilientă decât ceilalţi actori globali.
Alina Achim-Inayeh: China se pregăteşte într-adevăr să facă faţă unor sancţiuni economice dacă ar invada Taiwanul. Se arată din nou ceea ce ştiam deja, China sub nicio formă nu renunţă la Taiwan şi iată că îşi pregăteşte economia ca să facă faţă unor eventuale sancţiuni şi ia în calcul o eventuală „incursiune”. Aceasta ar schimba paradigma de securitate globală. Acest lucru trebuie luat în considerare şi în planificarea de strategii la nivel militar şi nu numai.
Cum vor evolua lucrurile? Conducerea rusă, în frunte cu Putin, au o capacitate de a ne spune mereu ce urmează să facă, noi nu i-am ascultat niciodată, îi luăm în râs sau nu îi înţelegem. Acum câteva zile, Lavrov a spus foarte clar spre ce ne îndreptăm – un Război Rece, Cortina de Fier a căzut din nou, Moscova nu mai are încredere nici în Washington, nici în Bruxelles. Deci previziunea că vom avea două blocuri, Vestul şi Estul, cu Rusia, China, Arabia Saudită şi alte ţări care li se vor mai alătura, devine tot mai clară. Trebuie să înţelegem şi noi în România că ne îndreptăm spre un astfel de scenariu şi să cuprindem în planificările noastre aceste lucruri.
Noi suntem foarte aproape de ruşi, avem zăcăminte de gaze în Marea Neagră pe care vrem să le forăm, nu se vorbeşte la noi suficient despre Insula Şerpilor, deci aceste lucruri ne fac aparte, la fel ca graniţa foarte lungă pe care o avem cu Ucraina, acestea sunt câteva lucruri pe care trebuie să se axeze discuţiile noastre securitare.
Dificultăţile unui Plan Marshall pentru Ucraina
Dan Dungaciu: Într-o emisiune avută săptămâna trecută apropo de China, sunt 50 de ani de la vizita preşedintelui Nixon în China. Ideea de bază a acelei vizite a fost ca niciodată Washingtonul să nu lase ca o alianţă mai importantă să se formeze împotriva lui. Alianţa potenţială atunci era URSS-China. Vizita s-a axat pe separarea între China şi URSS, lucru care le-a reuşit, în primul ca efect al eforturilor diplomatice ale lui Nixon şi ale consilierului său Kissinger.
Când Kissinger a ieşit public şi a spus „atenţie la alianţa dintre Rusia şi China”, el se temea că ce se întâmplă acum este exact un moment „Kissinger întors pe dos”, adică ceea ce el a încercat să evite atunci se întâmplă acum. Ne place sau nu, cu cât se prelungeşte mai mult acest război, şansele apropierii şi mai mari dintre Rusia şi China cresc, mai ales că Lavrov a anunţat o „Cortină de Fier”, care înseamnă lipsă de încredere, lipsă de cooperare economică, rupturi economice. Toate acestea înseamnă o cuplare a Federaţiei Ruse la Asia, un continent care nu se poate spune că iubeşte foarte mult Europa şi care îşi vrea o „revanşă”.
În strategia americană de securitate, National Defence Strategy, care este acum în Congres, la priorităţi se spune foarte limpede că principala prioritate este China, a doua prioritate este cea de „deterrence”, iar abia pe locul 3 vine China şi Federaţia Rusă. Deci ordinea de priorităţi este evidentă – China este o provocare strategică, pentru SUA, iar Rusia este o „provocare acută”, nu strategică, de termen lung. „Acută”, adică vine, e fierbinte, dureroasă, dar trece odată ce ai vindecat-o... Strategia americană ne arată că preocupările se vor duce pe Pacific, aşa cum spunea şi şeful Statului Major al Armatei Britanice, în NATO noi, europenii, ne vom ocupa de securitatea europeană pentru ca americanii să poată face pivotul spre Pacific.
Evident că americanii înţeleg asta, dar nu pot pune asta la nivel politic, pentru că acum sunt foarte prinşi politic în chestiunea Ucraina, astfel încât orice ar face ar avea presiuni politice opuse. Dar establishmentul de securitate american vede asta şi proiectează o Americă pregătită să se confrunte cu China, care este principalul adversar. Sigur, o Chină care, din păcate pentru noi, este tot mai apropiată de Federaţia Rusă.
Deci atunci când se vorbeşte despre o „cortină de fier”, noi trebuie să ne asigurăm că vom fi de partea asta a cortinei, că vom fi „Estul Vestului” pentru încă cel puţin o generaţie.
Iar despre integrarea europeană a Ucrainei şi Republicii Moldova, iarăşi trebie să nuanţăm. La Bruxelles când s-a luat decizia au fost câteva posibilităţi – ori le punem câteva condiţionalităţi şi apoi le dăm statutul, după ce le îndeplinesc, lucru mai greu de făcut moralmente în momentul de faţă, căci umileai Ucraina, ori le dăm statutul acum, pe loc, dar nu le dăm termenul de începere a negocierilor, ceea ce este cam acelaşi lucru. Ca să obţină termenul de începere a negocierilor, trebuie să facă ceva. Pentru că nu poţi stabiliza, nu poţi pune bani, nu poţi face un Plan Marshall pentru Ucraina dacă nu ai pace, o minimă stabilitate. Deci noi, românii, care ne uităm pe partea cealaltă de pe frontieră, trebuie să ne asumăm acest lucru.
Cum va fi dincolo de frontieră? Optimist, se spune că va fi un Plan Marshall. Un plan care va avea dificultăţi maxime, deşi sună bine. Depsre Planul Marshall original ştim un singur lucru: nu a schimbat economic Europa acum 75 de ani! Planul Marshall a fost uleiul care s-a turnat pentru ca economiile Europei să se mişte un pic mai bine, dar ele se mişcau deja. Planul nu a inventat economii, ci le-a „uns” pe cele de pe teren. Este interesant că după Planul Marshall toată ierarhia economico-industrială a Europei a fost la fel ca înainte de război. Deci un Plan Marshall nu schimbă radical, dacă nu ai o structură economică funcţională, de aici şi complicaţiile pentru Ucraina. Ucraina înainte de război avea PIB pe cap de locuitor mai mic cu 20% decât în 1991. Cu un regim cu probleme împotriva corupţiei, o structură economică problematică, cu o Curte Constituţională care anula instrumentele Agenţiei împotriva corupţiei, Ucraina nu a fost un model occidental înainte de invazie...
Alocările procentuale conform Planului Marshall. Sursa: derechos
Ca să faci un Plan Marshall acolo trebuie să stabilizezi Ucraina şi problema este cine o va stabiliza, nu se ştie despre ce fel de Ucraina vom mai vorbi. Asta este frontiera noastră; o frontieră pe care nici nu o ştim în datlee ei strategice. Marele risc este cine va stabiliza partea care va rămâne sub control rusesc, unele voci vorbesc de 20%, şi cine va stabiliza partea care nu va fi sub controlul Rusiei, ci sub controlul legal al Kievului. Problema este că, în „partea” ei, obţinută ilegal, evident, Rusia va da gaz, hrană şi securitate pentru zonele ei, ea le va stabiliza pe ale ei cu un minim de trai, dar cealaltă parte cine o va securiza? Cât de repede? Asta va fi o provocare şi pentru noi, ca stat de graniţă. Toate aceste probleme va trebui să le gândim, nu numai în scenariul ultra-optimist că va veni contraofensiva ucraineană şi în toamnă ruşii vor plecat din Ucraina... Şi dacă nu pleacă?
Este o problemă de stabilizare a Ucrainei, în primul rând. În al doilea rând, un Plan Marshall pentru Ucraina este o problemă foarte complicată, pentru că deocamdată despre banii de stabilizare se vorbeşte mai degrabă în termenii preluării banilor care sunt îngheţaţi ai Federaţiei Ruse, pe undeva la 500 de miliarde. O chestiune extrem de complicată juridic, care nu s-a întâmplat niciodată, pentru că Federaţia Rusă nu este în război cu SUA. Încă nu avem toată legislaţia la dispoziţie, Congresul american caută soluţii. Sunt deja voci care spun că nu se poate, America şi-ar pierde credibilitatea dacă ar lua şi folosi în alte scopuri banii pe care îi are în băncile ei, Europa are o legislaţie diferită, nu e clar ce consens va fi etc.
Iar bunurile individuale confiscate vor şi ele problematice. Vor fi procese cu oligarhii, cu toată lumea, bunurile acelea trebuie confiscate, preluate apoi legal, în urma unor procese, care durează ani etc.
Întrebarea concretă este asta: Până vor veni acei bani ai ruşilor, cine va veni cu banii ca să stabilizezi o ţară aflată la frontierele României? Iar asta este o provocare ce ne priveşte şi pe noi. Dacă nu începem să discutăm lucrurile acestea, ne vor exploda în faţă şi nu ne va compensa cu nimic angajamentul moral pe care ni-l asumăm.
Claudiu Lucaci: Domnule general, mai ales când aţi lucrat în cadrul Diviziei de Intelligence a NATO, spuneţi că nu aţi fost luaţi prin surprindere de acţiunile Rusiei nici în 2014 şi, prin extrapolare, nici în 2022. Adică exista în mod activ un cadru de intelligence prin care ştiaţi care ar fi obiectivul Federaţiei Ruse la momentul oportun şi la conjunctura potrivită pentru ei? Existau evaluări care v-au dus spre clarificări ale obiectivelor strategice ale Federaţiei Ruse?
Conceptul NATO şi Strategia americană sunt complementare
Paul Hurmuz: Din punctul său de vedere sunt complementare strategia NATO şi National Defence Strategy pe 2022 a SUA, pentru că ele încearcă să se acomodeze şi să servească interesele SUA, dar şi ale celorlalte state şi să echilibreze obligaţiile. Înlocuirea acele i autonomii strategice despre care vorbea preşedintele Macron cu o responsabilitate strategică a Europei.
Pentru noul concept al NATO Federaţia Rusă este cea mai mare ameninţare, dar China nu este un adversar din punctul de vedere al alianţei, deşi dintotdeauna au fost astfel de activităţi de spionaj industrial din partea Chinei. Dar în document, când sunt descrise activităţile pe care alianţa trebuie să le urmărească, apar menţionate activităţile Chinei din Europa, Africa, Orientul Mijlociu, America Centrală, care afectează interesele ţărilor NATO, inclusiv dezvoltările tehnologice, care sunt şi au fost esenţiale pentru civilizaţia occidentală, de a fi cu câţiva paşi din punct de vedere tehnologic înaintea celorlalţi competitori.
Vorbind despre trupele NATO care vor fi desfăşurate, poate părea o simplă chestiune tehnică, dar trebuie să ştim că pentru fiecare brigadă care este desfăşurată „on high alert” trebuie să mai ai încă două – una care se antrenează să îi ia locul după 6 luni şi una care a fost în situaţia respectivă şi trece la refacere. Deci când vorbim despre 50 de brigăzi, în realitate trebuie să ai 150 de brigăzi. Niciodată nu ţii o brigadă „on high alert” mai mult de 6 luni.
Apropo de China, chiar şi acum, de mulţi ani, există ţări occidentale cu interese în Indo-Pacific care participă la acţiuni de „Freedom of Navigation” în zonele Mării Chinei de Sud pe care China le-a declarat ca fiind sub autoritatea sa. Ele au declarat că nu au trecut prin zonele contestate, ca să nu provoace China.
Interesul pentru Pacific al SUA a existat dintotdeauna. Nu putem vorbi despre o decuplare a SUA de apărarea Europei, ci doar dezvoltarea capabilităţilor necesare. Cel mai rău scenariu pentru SUA ar fi un război cu Rusia şi cu China în acelaşi timp, iar atunci pilonul european este esenţial.
De ce nu am fost surprinşi de Moscova? Pentru că în NATO, încă de la înfiinţare, avem NATO Intelligence Warning System. În Războiul Rece existau indicatori de intelligence foarte precişi pe care analiştii îi urmăreau pentru orice acţiune a Moscovei. După destrămarea URSS foarte multe lucruri au fost reduse, dar conceptul a existat.
În privinţa apropierii Rusiei de China, părerea mea este că nu avem o alianţă, lucru care nu se va schimba pe termen scurt. Avem o alinierea a intereselor lor în special pe plan economic şi financiar, mai mult decât pe plan militar. India de exemplu plăteşte în yuani pentru petrolul luat din Rusia. Există îngrijorări ale unor specialişti de mai mult timp în privinţa unor încercări de scădere a importanţei dolarului în tranzacţiile internaţionale, pentru că există dorinţa.
Claudiu Lucaci: Ca să clarific întrebarea mea precedentă, NATO avea evaluări cu privire la obiectivele pe termen lung ale Federaţiei Ruse atunci când a intervenit în Georgia, la anexarea Crimeei, iar acum prin invadarea Ucrainei? Planificatorii NATO la nivel de intelligence aveau în vedere posibilitatea ca aceste intervenţii să nu fie doar o pedepsire a cuiva sau un război local, regional, şi prin care urmau să se schimbe la nivel global raporturile de forţe sau o „Cortină de Fier”?
Paul Hurmuz: În intelligence este foarte greu să vorbeşti despre ceva la modul sigur 100%. 80-85% certitudine în privinţa unei informaţii este deja foarte mult. Evaluări au existat şi au fost accesibile. În urma oricăror decizii care se iau există consecinţe la care te-ai aşteptat, dar şi consecinţe la care poate nu te aşteptai, iar inclusiv ceea ce vedem de mulţi ani este rezultatul.
![r/europe - Logos of European Foreign Intelligence Agencies [3764 x 3072 px]](https://cdn.adh.reperio.news/image-5/5298c07b-2ba9-41f3-ae0c-dbaf8008e58b/index.jpeg?p=a%3D1%26co%3D1.05%26w%3D700%26h%3D750%26r%3Dcontain%26f%3Dwebp)
Agenţii de securitate externă din Europa. Sursa: reddit
La mecanismul deciziei politice nu vreau să mă refer, pentru că nu am expertiză în domeniul respectiv, dar pentru cine a vrut să ştie, informaţiile au existat.
Claudiu Lucaci: Pentru dna Alina Achim-Inayeh şi dl Dan Dungaciu, din ce vedem noi astăzi, în perspectivă, lucrurile credeţi că se duc spre o direcţie care va clarifica lucrurile cu privire la UE, NATO, Rusia, Ucraina, China, sau din contră va crea un hăţiş de situaţii, de contradicţii, de zone gri din care nu vom ieşi prea curând şi vom ajunge să ne căutăm fiecare soluţii individuale? După cum vedem că se comportă Ungaria, care a spus explicit încă o dată că pentru ea nu va exista nicio altă variantă decât să fie în relaţii comerciale cu Federaţia Rusă în ceea ce priveşte achiziţia de gaze şi nu numai.
Alina Achim-Inayeh: Întrebarea este dificilă, pentru că există două scenarii. Încă nu ştim dacă am ajuns la acel punct critic, de inflexiune, la punctul din care politicile pe care începem să le avem faţă de Rusia sunt ireversibile sau nu. Începând cu Germania, care înainte de război a avut cea mai pro-rusească politică, începem să înţelegem că Rusia este un adversar şi trebuie să existe o decuplare energetică, economică, de Rusia, pe care încercăm să o facem . Deci nu ştim dacă am ajuns cu această decuplare în momentul în care nu mai putem da înapoi. Mi-e teamă că nu am ajuns la acest punct, că există o posibilitate de întoarcere la un „business almost as usual”. Cred din nou că iarna care urmează va fi lămuritoare în acest sens.
Sursa: Shutterstock/nenets, via pipeline-journal
Sigur că urmează să vedem fiecare societate cât este de rezistentă, dar este important ca fiecărei societăţi să îi explici şi de ce este nevoie de această rezilienţă, de ce trebuie să facă aceste sacrificii pe care i le ceri. Una este să le facă pentru propriul teritoriu, pentru propria ţară, naţiune, şi alta este să faci aceste sacrificii pentru o altă ţară, pentru un alt teritoriu şi o altă naţiune. Iar politicienii par că fac o treabă destul de proastă în a explica societăţilor de ce sacrificiile economice pe care urmează să le facă sunt importante pentru Europa, pentru valori în care credem.
Ca să mergem mai departe pe ideea „războiului rece”, trebuie amintit că la summitul NATO au luat parte pentru prima oară şi partenerii NATO Australia, Noua Zeelandă, Japonia şi Coreea de Sud, ceea ce pe de o parte arată că NATO este globală, dar pe de altă parte, cred că arată că ne pregătim cu toţii pentru această „Cortină de Fier” care deja s-a lăsat.
Establishment-ul politic european este într-o criză majoră
Dan Dungaciu: Apropo de servicii, trebuie să înţelegem că nu serviciile conduc lumea, ci politicienii, iar când ei îşi asumă un război, trebuie să fie clar că nu ştii unde te va duce, ce efecte aşteptate sau neaşteptate. Deci politicul îşi asumă asta.
În al doilea rând, ce va face Europa? Senzaţia este că în acest moment nu se joacă doar rezilienţa societăţilor, ci rezilienţa instituţiilor europene ca atare. Pentru că schimbarea aceasta subită a întregului dispozitiv energetic se poate răsfrânge în spaţiul politic în aşa măsură încât instituţiile europene să fie supuse sub o mare presiune. Sondajele – inclusiv cel realizat luna trecută de ECFR - nu îndreptăţesc ideea că suntem pregătiţi pentru asta. Ele arată că există o reticenţă faţă de Federaţia Rusă, dar există o mare reticenţă la sacrificii. „tabăra păcii”, care vrea soluţionarea conflictului inclusiv cu concesii din partea Ucrainei este mai consistentă decât „tabăra morală”, care vrea lupta până la capăt, şi câştigă teren... Deci Europa va trebui să gestioneze starea de spirit a populaţiei ei. Sociologic vorbind, nu avem deocamdată bazele pentru o asemenea schimbare bruscă.
În al treilea rând, politicienii, aşa cum s-a spus şi aici, sunt de o incoerenţă pe care o transmit şi populaţiei. Pe de o parte, când ies de la summitul NATO spun că NATO este aici, nu vi se poate întâmpla nimic, lucru perfect adevărat, de altfel. Dar, pe de altă parte, când vorbesc despre Ucraina spun că trebuie să facem aceste lucruri pentru libertatea noastră şi pentru protecţia noastră. Aici lumea nu mai înţelege. Deci ori este un război al tuturor – noi şi ucraineneii - şi trebuie să luptăm pentru a ne apăra libertatea, ori NATO ne poate proteja pe cei care suntem membrii lui? Trebuie să ne decidem odată.
Incoerenţa aceasta a mesajelor politice arată incoerenţa din mintea lor. Acest război a venit peste Europa ca o furtună, sperăm că nu este o „furtună perfectă” (ceea ce înseamnă în limbaj marinăresc atunci când se întrunesc toate condiţiile într-o furtună astfel încât o navă să nu mai scape). Dar se vede că nu avem un plan, leadershipul european este la pământ şi luând în considerare datele sociologice din teren şi schimbările pe care ne pregătim îmi dau sentimentul că paşii înapoi pe care o să îi vedem nu vor îndrepta poate spre „business as usual”, dar pe undeva pe acolo...
În ultimul rând, referitor la Ungaria, despre care s-a vorbit, s-a spus recent în presă că Audi se duce şi mai face o investiţie mare în Ungaria, lucru bun pentru ei, pentru germani, că se duc într-o ţară unde gazul este ieftin şi vine asigurat din Federaţia Rusă. Ca o paranteză, în timpul pandemiei, Viktor Orban a oferit subvenţii mai mari industriei germane de automobile decât primeau germanii în Germania. Deci Ungaria ar putea fi un câştigător din asta. Pentru că dacă mergem pe ipoteza că Europa nu se va duce pe un război radical, nici măcar energetic, cu Federaţia Rusă, s-ar putea să fie nevoie de interlocutori cu Federaţia Rusă, s-ar putea ca Ungaria să îşi păstreze un rol de interlocutor important. De urmărit asta.
Deci, ca să trag linie, nu avem un mesaj politic la nivel european să fie convingător pentru populaţia Europei, nu avem disponibilitate, sociologic demonstrată, reieşind din cifre, că rezistenţa Europei este destul de puternică astfel încât să faci schimbări radicale şi, în al treilea rând, dacă vine iarna şi ne gândim ce se întâmplă în spaţiul european, gândiţi-vă ce se întâmplă, Doamne fereşte, în spaţiul ucrainean. Dacă vine iarna şi războiul continuă, ce se va întâmpla cu Ucraina controlată de Kiev? Cum va supravieţui, dacă nu scoate toate trupele ruse de pe teritoriul ei? Cine plăteşte pentru asta? Cine va gestiona situaţia? O echipă politică care a încheiat pacea cu ruşii? Cine va fi la Kiev dacă Rusia nu poate fi înfrântă militar? Avem doldora de răspunsuri şi puţine răspunsuri.
Şi trebuie mereu să ne gândim că noi suntem pe frontiera cu Ucraina. La asta trebuie să se gândească România şi asta trebuie să ne asumăm, pentru că, din fericire sau din păcate, depinde cum jucăm, asta va fi condiţia noastră de securitate, de Est al Vestului.
Paul Hurmuz: Închei cu ce spunea Mark Twain, istoria nu se repetă, dar deseori rimează. În 1829, prin tratatul de la Adrianopol, Moldova şi Ţara Românească au dobândit libertatea totală a comerţului, ceea ce ne-a conectat la sistemul economic european şi a permis pătrunderea capitalismului englezesc la Dunărea de Jos, pentru că ei aveau nevoie de grânele din România. Dar prin acelaşi tratat, ca despăgubiri de război, Imperiul Otoman a permis Rusiei să ocupe Delta Dunării, astfel încât Rusia putea intercepta oricând fluxul cerealier spre Anglia. Iar această îndepărtare a Rusiei de la Gurile Dunării nu s-a realizat decât prin Războiul Crimeei din 1853-1856. Un pic de istorie care ne arată că mai ales obiceiurile rele nu dispar atât de uşor.
Dl Claudiu Lucaci mulţumeşte invitaţilor, dl General Paul Hurmuz, fost Director-Adjunct al Diviziei de Intelligence a Corpului Militar Internaţional al NATO, dna Alina Achim-Inayeh, director German Marshall Fund România (GMF România), şi dl Prof. Univ. Dan Dungaciu, Director ISPRI şi LARICS - Academia Română. Este ultima ediţie din acest sezon a emisiunii şi sperăm că vom avea o vară liniştită, pentru că va urma o toamnă grea şi o iarnă şi mai grea.
Proiect LARICS în parteneriat cu GMF România.
Se încarcă comentariile...
