Articol preluat din Dilema Veche

Toţi avem nevoie, într-o situaţie sau alta, de un episod (în principiu firesc) de ieşire din vîrtej, de experienţa unei (igienice?) „dez-lumiri“, a unei dez-legări din imediat (înaintea marelui dez-nodămînt), de recuperarea unui orizont distinct de cel în care am trăit pînă mai ieri. Aş spune chiar că nu e bine să fim „scutiţi“ de penumbra unei asemenea crize şi de potenţialul ei restaurator: un pas înapoi şi o şansă de reaşezare cuminte în soarta proprie…

N-aş insista, poate, asupra motivaţiilor care m-au dus spre decizia anunţată în articolul meu de săptămîna trecută dacă, pe diverse site-uri, n-ar fi apărut – probabil şi din vina mea – o derutantă simplificare a mesajului meu. Articolul („Cercetare academică, jurnalism, corectitudine politică“) era o reacţie melancolică la ultima sesiune de selecţie a noii serii de bursieri pentru programul 2019-2020 al Colegiului „Noua Europă“. Abia într-un post-scriptum îmi exprimam intenţia de a mă retrage din viaţa publică, în ideea că incapacitatea mea de adaptare la noul „stil“ al cercetării academice ar putea fi un semn de defazare, un simptom al înstrăinării mele de „lumea nouă“, o alunecare – inevitabilă – în condiţia de „expirat“. Ergo: pas înapoi! Dar „corectitudinea politică“ impusă, de ceva timp, ştiinţelor umaniste (de pretutindeni) nu epuizează nici pe departe „arheologia“ retragerii mele. Colegiul „Noua Europă“ împlineşte, anul acesta, 25 de ani de existenţă. E, pentru mine, cea mai însemnată reuşită a unor străduinţe instituţionale de natură să alinieze viaţa academică autohtonă la „moravurile“ şi beneficiile vieţii academice europene. Împreună cu o mînă de colegi solidari, am construit un institut independent, menit să ofere savanţilor români (mai ales celor tineri) o ambianţă de lucru normală, un punct de sprijin local, pentru nevoi şi instrumente pe care, altfel, erau siliţi să le caute în străinătate. Curînd după înfiinţare, s-au înscris în proiectele noastre şi cercetători străini, am fost premiaţi, în 1998, de un important juriu european (preşedinte Ralf Dahrendorf), am contribuit – în domeniul ştiinţific – la „politica de vecinătate“ a Uniunii Europene, valorificînd amplasamentul nostru în preajma unor teritorii încă „neintegrate“: Balcanii de Vest, bazinul Mării Negre, Bucovina, Ucraina, Moldova de peste Prut. Pe scurt, nu aveam motive să mă răfuiesc cu un Institut de Studii Avansate încă unic în România, chiar dacă observam că o nouă ideologie globală tinde (riscă) să-i deformeze programul. Ceea ce nu înseamnă că NEC („New Europe College“) şi-a pierdut rostul şi perspectivele. Dimpotrivă. Se confruntă doar cu o nouă provocare şi îşi găseşte, în noul context, o nouă, inovatoare justificare.

Cît despre variile motive care mă îndeamnă, astăzi, să mă retrag de pe scenă, să schimb – vorba lui Eminescu – „dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume“, ele sînt mult mai numeroase şi mai complicate, unele banale, altele tainice, unele dramatic-transcendente, altele cotidian-meschine, unele stimulînd combativitatea, altele demobilizatoare, cu efect inhibitoriu asupra oricărei iluzii şi speranţe…

Într-un cuvînt, aş spune că înţeleg tot mai puţin ţara în care m-am născut, istoria ei, populaţia ei, dar la fel de puţin înţeleg planeta întreagă, seminţiile ei „glorioase“, purtătoare de flamură, evoluţia ei, balansînd periculos între utopie şi apocalipsă. Mă deprimă să văd cum Bulevardul Champs-Élysées e vandalizat de „vestele galbene“ („En jaune et contre tous!“ sună unul dintre sloganurile „revoltaţilor“). Mă sperie să aflu că prim-ministrul francez promite o restaurare a celebrei catedrale Notre-Dame „adaptată“ concepţiilor contemporane („o spirală modernă“, de pildă…). Nu prea mai ştiu cum e cu democraţia, cînd văd ce rezultate a dat în SUA (dar şi la noi), sau în Marea Britanie, unde analizele post-factum ale referendumului pentru Brexit arată că un mare număr de votanţi nu ştiau ce votează. Mă îngrijorează discursurile fudul antieuropene de prin părţile noastre (dar nu numai), dar şi unele derapaje birocratice şi ideologice ale UE. Nu pricep cum prima putere a lumii (deocamdată…) livrează la liber arme ucigaşe, astfel încît tot soiul de tineri nărăvaşi îşi împuşcă, prin şcoli, colegii şi profesorii, mai abitir decît teroriştii. Şi, ca să revin la ţărişoară, mă uit perplex cum de-alde Dragnea, Ghiţă, Pleşoianu, Rădulescu-Mitralieră“ (care şi-a schimbat porecla în renume), şturlubaticul Bacalbaşa, Nicolicea, Grapini, Codrin Ştefănescu & Co. au ajuns vedete ale vieţii publice, alături de gazetari şi „analişti“ politici care, de ani întregi, ne dăscălesc mediocru, seară de seară, organizînd false „dezbateri politice“, în care se vorbeşte ca la uşa cortului: „eşti urît şi prost!“, „căcărează băsistă“, „dobitoc“, „porc“ „mitocan“ „jigodii“, „javre“, „să muriţi în chinuri!“, „am poze cu tine făcînd sex anal!“ ş.a.m.d. Nu-mi rămîne decît să răspund şi eu cu aceeaşi monedă (pentru a mă face înţeles de „experţi“): M-am săturat să văd în fruntea ţării şi în presă derbedei şi ţoape, golani ţanţoşi, oameni care nu se pot legitima prin nici o ispravă, în afara comportamentului lor grotesc şi a unei cariere de periferie. Pe de altă parte, admit şi o pre-senilă obnubilare a capacităţilor mele de acomodare. În fond, viaţa e vastă, complexă, greu previzibilă. Poţi ajunge în situaţiuni paradoxale: scrii un memoriu către şeful statului, într-un moment în care şi tu, şi nevastă-ta eraţi invitaţi să lucraţi, în diverse fabrici, ca muncitori necalificaţi, pentru că vă pregăteaţi să dărîmaţi, transcendental, regimul. Ei bine, gestul acesta moralmente nedemn este înfierat în studioul de televiziune al unui vechi colaborator al Securităţii şi sub privirea aspră a unei doamne a cărei educaţie politică s-a petrecut în preajma titanului Vadim, evident mult mai harnic şi mai talentat decît tine în materie de ode omagiale.

Oricum, se dovedeşte, iarăşi şi iarăşi, că intelectualii sînt pegra societăţii, sabotori ai idealurilor proletare („Noi muncim, nu gîndim!“, la care, mai nou, pare să se alinieze şi sloganul „Noi gătim, nu gîndim!“…). Profesorul nostru, al „elitiştilor“, a fost Silviu Brucan (fapt dovedit de o poză mereu reluată, în care apar pletele prietenului meu Sorin Dumitrescu, cu o săgeată lămuritoare deasupra capului, care îl desemnează ca fiind eu). Una peste alta, nu-mi rămîne decît să mă retrag. Nu găsesc mai nimic de votat, nu mai pricep fineţurile politice, nu mai ştiu să fac diferenţa dintre „mentorul“ Iulian Vlad (al lui Cozmin Guşă) şi Filiala MI6 de la Păltiniş, deconspirată de generalul Rogojan (cu Noica pe post de James Bond). Una peste alta, simt că mi am trăit traiul! E timp de plecare! À bon entendeur, salut!

P.S. (Iar!) Vigilenţa simpatizanţilor mei m-a mai prins odată în flagrant. (Dar ce mă mai mir?!) Am anunţat că mă retrag şi în 2011, şi în 2017, dar nu m-am ţinut de cuvînt. Un motiv în plus să o întind, pe bază de ramolisment. Şi totuşi, iată ce-mi (mai) amintesc eu. În 2011 am anunţat doar că nu-mi mai păstrez rubrica de la Adevărul, supărat de un atac la Mircea Dinescu, semnat de redactorul-şef de-atunci al ziarului, dl Grigore Cartianu. Iar în 2017, am anunţat că nu voi mai scrie săptămînal şi pe blog-ul Adevărul, şi în Dilema veche. Ceea ce am şi făcut. Iar de-atunci, Adevărul nu mai face decît să reia, în spaţiul său, articolul publicat de mine în Dilema veche, cu o zi înainte. O retragere radicală din viaţa publică anunţ abia acum. Dar mai ştii? Cunoscîndu-mă, te pomeneşti că, pe nepusă masă, o să năvălesc iar în ograda publică, aruncînd în dreapta şi-n stînga nocive chimicale sorosiste...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro