Babeş, pictorul care a ars pentru libertate

Babeş, pictorul care a ars pentru libertate

Liviu Babeş, alături de soţia sa Etelka şi fiica sa Gabriela, cu câţiva ani înainte de a se sinucide

„Adevărul“ începe un scurt serial despre bărbaţi care s-au luptat demn contra comunismului. Liviu Babeş, Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu, toţi, şi-au luat viaţa şi s-au eliberat. Acum se luptă cu uitarea. „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz“. Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Liviu Corneliu Babeş, cel care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc pe o pârtie de schi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Numit „torţa vie a Revoluţiei române", Liviu Corneliu Babeş şi-a dat foc şi a murit pe Pârtia Bradu, din Poiana Braşov. A lăsat în urmă o pancartă în care cerea, disperat, încetarea crimelor din oraşul său: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz".

Citiţi şi:

VIDEO Revoluţia din '89 la Al Jazeera: România a câştigat libertatea, dar victoria a fost amară
VIDEO Raluca Grosescu: 28% din membrii CFSN erau foşti responsabili în aparatul comunist

O ultimă reacţie împotriva regimului comunist şi a politicilor opresive pe care Nicolae Ceauşescu le instaurase în Braşov după revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987. Ecoul gestului său a fost auzit, la acea vreme, de Europa de dincolo de Cortina de Fier.

În România, Securitatea a acoperit rapid eroismul lui Liviu Babeş. La 20 de ani de la actul său, curajul de care a dat dovadă nu mai are rezonanţă în societatea consumistă. „Memoria disidenţei anticomuniste s-a pierdut în România", spune Etelka, văduva lui Liviu Babeş.

„În '89 se susţineau unii pe alţii. El a fost singur"

Liviu Babeş avea doar 47 de ani, era pictor şi sculptor amator. Lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov. Maniera în care şi-a plănuit manifestul i-a uimit pe apropiaţii lui. Liviu era un om liniştit. Soţia sa, Etelka Babeş, povesteşte:

„A ştiut atât de bine să păstreze tăcerea încât nimeni nu şi-a dat seama că putea să facă aşa ceva. Era revoltat, supărat, ca toată lumea. Le mai spunea prietenilor că nu mai poate, dar nimeni nu se gândea că va ajunge la un asemenea gest. Eu - nici atât."

Comparat cu Jan Palach, studentul care şi-a dat foc în Piaţa Venceslas din Praga pentru a prostesta faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, Liviu  Babeş a arătat, cu preţul vieţii, adevărata faţă a regimului comunist. Fisura pe care a creat-o într-un regim ermetic nu a avut ecoul pe care îl dorea. Nu l-a avut atunci şi nu-l are nici acum spune Gabriela, fiica lui. „La Revoluţie a ieşit atâta lume şi se susţineau unii pe alţii. Aici, el a fost singur."

Martirul interzis

Monumentul care mai ţine viu numele lui Liviu Babeş

Evenimentul a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie. Douglas Wallace, din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh, au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În aprilie 1989, ziarul „The Free Romanian", condus de Ion Raţiu, publica povestea tragicului eveniment.

Sinuciderea lui Liviu Babeş a fost cunoscută doar de către românii care ascultau „Europa Liberă". Postul de radio a transmis ştirea la 12 ore de la tragedie, sub forma unui zvon. „Se pare că în ziua de 2 martie, la Braşov, un cetăţean român şi-a dat foc în semn de protest faţă de atrocităţile săvârşite de regimul Ceauşescu. Nu cunoaştem amănunte, dar ne vom interesa şi vom reveni". În tăcerea impusă de Securitate, jurnaliştii nu au mai putut afla nimic.

Obsedantul „A meritat?"

Presiunea exercitată de securişti asupra familiei a îndepărtat toţi prietenii lui Babeş, care se temeau să nu fie chiar ei obiectul unor viitoare anchete. „Nimeni nu mai voia să vorbească cu noi. O prietenă chiar mi-a spus: «Eşti un pericol pentru noi şi noi vrem să trăim liniştiţi». De frica regimului, toţi apropiaţii s-au detaşat. Am rămas singure", povesteşte Etelka Babeş. Singurătatea le-a asigurat temporar liniştea, însă după căderea regimului comunist, presiunile nu au întârziat să reapară.

„După '89, oamenii

s-au schimbat. Pe stradă, mă opreau şi mă întrebau: «Uite unde am ajuns. A meritat ?» Tot timpul asta auzeam. Mereu ne judecau. Culmea, după '89 ne-a fost mai greu. Înainte, măcar toată lumea tăcea, aveam parte de linişte. De atunci, fiecare îşi spunea părerea şi venea cu critici", spune soţia eroului.

Amintirea gestului disperat al lui Liviu Babeş se stinge odată cu trecerea timpului. Deşi declarat erou naţional în 2007,  rezultat al unui demers început în 1997, românii l-au uitat pe cel care a avut puterea, de unul singur, să se opună, prin moarte, comunismului.
Familia este dezamăgită până la resemnare. „Dacă nu există conştiinţă civică, noi n-avem cum să trezim atenţia oamenilor. Tot spiritul românilor s-a pervertit în ultimii 20 de ani", spune Etelka Babeş.

Gabriela, fiica eroului, priveşte decepţionată cum gestul făcut de tatăl ei îşi pierde importanţa, fiind ignorat atât de către oamenii de rând, cât şi de către autorităţi. „Pentru a face ceva în memoria tatălui meu, românii trebuie mai întâi să-şi dea seama de măreţia faptei sale. Dacă în 20 de ani nimeni nu a simţit să facă ceva, nu mai sunt cuvinte. Chiar dacă au fost oameni cu iniţiative, aceştia nu au putut face nimic pentru că erau singulari".

Povestea străzii „L.C. Babeş"

 „S-a propus să se facă o statuie. A fost un deputat care s-a zbătut mult pentru asta, dar nu a reuşit nimic. Iniţiativele de acest gen nu le bagă nimeni în seamă. Mai mult, anul acesta, reprezentanţii Primăriei Braşov nici măcar nu au fost la comemorări",  mărturiseşte Etelka Babeş.

„De asemenea, a fost în discuţie ca pârtia Bradu să poarte numele «Liviu Babeş». Mi se părea justificat, dar Consiliul nu a aprobat asta. În schimb, fără consimţământul nostru şi fără să fim înştiinţate, strada unde a avut domiciliul, fosta «Rândunicii», a împrumutat numele lui. Atunci, vecinii s-au supărat pe noi, pentru că trebuiau să-şi schimbe buletinele. Am avut mult de suferit. Într-un cartier muncitoresc, periferic, în care toate străzile aveau nume de păsări, ei
s-au trezit să numească o stradă «L.C. Babeş»",  explică fiica martirului. Gabriela regretă, în primul rând, că tatăl său a considerat, acum două decenii, că are pentru cine să se sacrifice. „Între timp, s-a dovedit să nu fie aşa", afirmă aceasta.

Nicio statuie

Etelka Babeş explică simplu mecanismele prin care soţul ei este îngropat în uitare:

„S-a propus să i se facă o statuie. A fost un deputat care s-a zbătut mult pentru asta, dar nu a reuşit nimic. Iniţiativele de acest gen nu le bagă nimeni în seamă. Mai mult, anul acesta, reprezentanţii Primăriei Braşov nici măcar nu au fost la comemorări". Anul acesta, la comemorare au venit doar câţiva foşti deţinuţi politici şi membri ai Asociaţiei „15 Noiembrie".

Un artist revoltat

Prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Şcoală Românească" din Şcheii Braşovului, a explicat, pentru „Adevărul", că l-a cunoscut personal pe Liviu Corneliu Babeş, fiind impresionat de spiritul artistic al acestuia.

„Era revolvat împotriva regimului în primul rând pentru că era artist. Nemulţumirile lui erau însă refulate, ca ale tuturor", continuă Vasile Oltean. Profesorul braşovean afirmă că strada „L.C. Babeş" a fost numită astfel la iniţiativa lui.

„Înainte, strada se numea «Rândunicii». Au existat obiecţii pentru că oamenii nu doreau să-şi schimbe actele. Una dintre persoanele care a obiectat a fost chiar soţia sa, în primul rând, din punct de vedere emoţional, trezindu-i în permanenţă amintirea soţului. Acesta esta probabil şi unul dintre motivele pentru care şi-a schimbat domiciliul", mai spune profesorul.

"Strada Liviu Babeş se  numeşte aşa de când a dat unu' foc la Drumul Poienei."
Maria Trândab 
pensionară

"A murit ăla cu schi-urile când a turnat benzină pe el şi şi-a dat drumul pe pârtie în Poiană."
Larisa Marin 
bucătar

"Liviu Babeş a fost declarat erou şi i s-a făcut stradă. Eu ştiu dacă e bine sau e rău?"

Ana Maria Constantinescu 
medic

"Babeş şi-a dat foc în Poiană împotriva comuniştilor, ca să scăpăm noi de ei şi să facem democraţie."
Dan Sârbu 
învăţător

Comemorări în spatele unei tarabe

Etelka şi Gabriela Babeş, la prima comemorare

În anul 1990, cu ocazia primei comemorări, a fost dezvelită pe Pârtia Bradu o cruce de fier în memoria lui Liviu Babeş. O cruce întru aducere aminte. Cel puţin aşa credea la acel moment familia eroului.

În doar câţiva ani, Primăria a emis o autorizaţie care a permis construirea unui popas turistic în faţa crucii! „Era chiar jenant să ţii o comemorare în spatele unei tarabe pe care sfârâiau micii", spune fiica lui Liviu.

La insistenţele familiei, crucea a fost mutată, însă ceremoniile adunau din ce în ce mai puţini oameni. În anul 2009, la manifestările din 2 martie au venit doar câţiva foşti deţinuţi politici şi membri ai Asociaţiei „15 Noiembrie".

„Liviana", un omagiu muzical

Printre cei care s-au preocupat de cazul lui Liviu Babeş se numără Mircea Brenciu, care a scris, în anul 2004, cartea „Martirul", în care îl numeşte pe Liviu „flacăra învierii demnităţii neamului românesc".

În martie 2006, compozitorul braşovean Meluş Negrescu a compus „Liviana", un omagiu muzical adus lui Liviu Babeş. Un an mai târziu, eroului i-a fost dedicat site-ul www.liviubabes.ro, care încearcă să adune toate informaţiile cu privire la viaţa, opera şi sacrificiul său.

 „Cu toate acestea, sunt sigură că, azi, un caz asemănător n-ar trage niciun semnal de alarmă. Atunci, ideea pentru care Liviu milita era una de eliberare. Acum, avem aşa-zisa libertate, dar există un lanţ al slăbiciunilor din care nu ne putem sustrage", spune decepţionată Etelka Babeş.

Deznădejdea familiei nu îşi găseşte niciun punct de sprijin: „Filele istoriei sunt scrise în jurul intereselor personale. Memoria eroilor adevăraţi şi-a pierdut caracterul nemuritor".

Etelka Babeş a lucrat ca „tehnician proiectant energetic". Acum e pensionară şi nu vrea să-i apară poza prin ziare. Spune că n-are rost. Când tatăl ei s-a sinucis, Gabriela avea 12 ani.

Douăzeci de ani mai târziu e consultant juridic, trăieşte în libertate şi suferă mai mult decât oamenii de rând. Înţelege de ce a murit tatăl ei, dar nu înţelege de ce alţii, ceilalţi, nu înţeleg. Ultimul tablou al lui Liviu Babeş  purta titlul "Grota cu măşti". Pe verso scrie: "89. Ende".

Reprezenta coloane infinite de cranii umane, într-o mlaştină însângerată. În acest iad al peşterii comuniste se zăresc un bărbat şi o fetiţă care privesc, mutilaţi de spaimă, spectacolul macabru. Tabloul acesta a fost scrisoarea de adio pe care i-a lăsat-o Liviu Babeş fiicei sale.

Speranţă

La prima comemorare a celui care a fost Liviu Babeş, în 1990, fiica Gabriela şi soţia Etelka încă mai credeau că moartea pictorului va zdruncina conştiinţe. Repede însă, în faţa crucii de pe Pârtia Bradu a apărut o tarabă unde se vindeau mici.

„Pădurea amputată" a unui vizionar

Lucrările realizate de Liviu Babeş au o notă sumbră. Familia eroului a organizat expoziţii cu vânzare, pentru ca opera lui să fie cunoscută. „De obicei, lucrările unui artist sunt evaluate mai bine după ce acesta trece în nefiinţă, decât în timpul vieţii. La noi însă nu se întâmplă aşa. Cel puţin în perspectiva gestului său, picturile lui ar fi trebuit să devină mai cunoscute", spune Gabriela.

Opera reprezentativă a lui Liviu este, după spusele soţiei sale, „Pădure amputată", pictură ce reprezintă un protest ascuns faţă de retezarea destinului unui popor.

„Eu tot timpul mă întrebam ce e cu tabloul respectiv. Acum îl văd ca pe o premoniţie. În Revoluţie au murit foarte mulţi oameni, iar tabloul pare să exemplifice tocmai vărsarea de sânge a unor oameni care arătau la fel, pentru că aveau acelaşi scop: eliberarea de sub comunism. Parcă a fost un vizionar", spune Etelka Babeş.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările