La fel cum nu e plătită în plus nici doctoriţa orădeană ce ţine legătura cu Agenţia Naţională de Transplant şi îi semnalează acesteia apariţia vreunui donator. Cu toţii trăiesc dintr-o leafă ce nu depăşeşte 5-600 de euro. Pentru ei, Statul nu are bani. Are, în schimb, procurori cărora voluntariatul li se pare suspect drept pentru care unul dintre medici ‒ dr. Valentin Calu ‒ e bănuit şi anchetat, a doua zi după accident, de trafic de organe.

Unul dintre cei patru medici, dl. Radu Zamfir, care la doar 39 de ani e deja medic primar, doctor cu renume şi nenumărate vieţi salvate la activ, a avut şansa de-a fi cel mai puţin rănit în respectivul accident. Rănit fizic.

L-am văzut şi auzit în câteva rânduri în cursul zilei de ieri. Evident marcat de ceea ce i s-a întâmplat, de toate prin care a trecut, aproape incapabil să se bucure că a scăpat cu viaţă, doctorul Radu Zamfir a vorbit foarte puţin despre sine, despre propria lui suferinţă, despre faptul că deşi rănit, a uitat de propriile dureri şi-a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă spre a-i ajuta pe cei cu care a împărţit avionul morţii şi multele, interminabilele ore ce s-au scurs până la sosirea salvatorilor.

Radu Zamfir nu a acuzat pe nimeni că a trebuit să aştepte atât. Nu s-a burzuluit la instituţiile Statului ce şi-au dovedit ineficienţa. Nu s-a dedat exerciţiilor de retorică. Nu a scos niciun cuvânt despre faptul că niciunul dintre şefii acestor instituţii nu i-a dat măcar un telefon spre a vedea cum se simte şi spre a-şi cere scuze că s-au mişcat atât de prost, de amatoricesc, de neprofesionist. Deşi spre deosebire de tânărul medic, respectivii şefi sunt bine plătiţi, cu salarii de 6-7000 de euro lunar şi aceasta doar fiindcă au fost bine orientaţi politic, iar politicul i-a răsplătit cu funcţii bine remunerate şi, din câte se pare, nedătătoare de dureri de cap. Pentru clientela politică a puterii, Statul are întotdeauna bani. Chiar şi atât de gureşul ministru al Sănătăţii, dl. Eugen Nicolăescu, a devenit brusc scump la vorbă şi de nevăzut.

Nu mă îndoiesc că, deşi încă tânăr, deşi excelent profesionist, doctorul Radu Zamfir a trecut deja prin drama de-a „pierde pacienţi“. Drama aceasta e în specificul profesiei şi încă din studenţie, viitorul medic e pregătit pentru a-i face faţă şi a nu se pierde cu firea. De data asta a fost însă altfel. Împreună cu pilotul Adrian Iovan şi cu studenta la Medicină Aurelia Ion, doctorul Radu Zamfir a trăit iminenţa morţii. Iar acum, pentru că atât a putut el face, iar şefii bine plătiţi nu s-au silit să facă mai mult şi mai repede pentru cei doi şi familiile lor moartea a devenit unica certitudine.

Nici sătenii din Horea, din Beliş, din Mărişel, din Pietreasa, care au uitat de tot şi de toate, de noapte, de frig, de necunoscut şi-au plecat în căutarea răniţilor, nu sunt plătiţi pentru a fi salvatori. Salvamontiştii de la off-road fac şi ei totul în regim de voluntariat. Dar ei, oamenii aceia simpli, şi-au făcut datoria de oameni, în vreme ce şefii de la Bucureşti nu şi-au făcut-o nici pe aceea de dregători generos plătiţi, iar mai apoi s-au ascuns în spatele telefoanelor închise şi în vorbele sterpe ale unor comunicate de presă redactate în limbaj de lemn ce nu spun, în realitate, nimic. Mă gândesc la ministrul de interne, la şeful STS, la şeful Romatsa, la şeful IGPR.

De fapt, povestea nu a făcut decât să se repete. Aşa a fost şi la inundaţiile din 1970, aşa fost şi la inundaţiile din 1975. Tot la fel a fost la cutremurul din martie 1977. Oamenii, anonimii au acţionat prompt, solidar, în timp ce autorităţile s-au manifestat încet, laş, bezmetic, haotic, preocupate doar de propria lor supravieţuire politică şi administrativă.

În 1975 şi în 1977, pentru autorităţi, pentru Nicolae Ceauşescu importanţi nu au fost oamenii, ci reafirmarea hotărârii de îndeplinire a planului cincinal.

În 2014, autorităţile sunt cu totul altele. Nicolae Ceauşescu nu mai este şi planurile cincinale nu mai sunt nici ele demult. Doar mentalităţile şi comportamentele au rămas aceleaşi.