Rodica Pojar, şlefuieşte şi modelează pictorii amatori din Zalău

Profesoara de pictură şi desen provine dintr-o familie simplă, de muncitori, care a venit din Cavnic, Maramureş, în Zalău, în vremea în care se dezvolta oraşul.

A crescut aici de la vârsta de doi ani, odată cu oraşul. I-ar fi plăcut mult să devină arhitect, dar a cedat altor priorităţi. Acum s-ar putea spune că se implică într-un alt fel de arhitectură - a talentului şi a curajului, predând pictura la Şcoala Populară de Arte din Zalău.

Rodica a urmat un profil realist, pentru că şi-a dorit foarte mult să facă o facultate de arhitectură: „Mă descurcam cu matematica, aveam şi talent la desen, am luat lecţii cu un arhitect care era la vremea aceea şef de birou în primărie”.

Dar pentru că la Bucureşti era o concurenţă enormă, iar examenul era extrem de dificil, Rodica a urmat până la urmă o facultate abia în 2005, şi una umanistă în locul arhitecturii. „A avut prioritate familia, am construit o casă, care ne-a consumat şi timpul, şi energia, astfel că am renunţat pentru o vreme la studiile superioare”, explică ea.

Dar nu a renunţat nicio clipă la plăcerea ei de a desena şi de a picta. În paralel cu liceul, tânăra a urmat cursurile Şcolii Populare de Arte, după care a participat la tabere de creaţie, a avut expoziţii personale şi de grup. Spune că astfel a găsit un mod de a echilibra dorinţa de a se manifesta prin artă cu neputinţa de a urma mult doritele studii în domeniu. Iar meseria de profesor  i-a dat şansa de a-i ajuta pe alţii să-şi urmeze visul, pe care ea la un moment dat a trebuit să-l lase deoparte.

Arta ca familie

Prin mâinile ei au trecut cinci promoţii de absolvenţi. Prima dintre ele a preluat-o chiar în an terminal, de la soţul său. A avut constant numărul maxim de elevi în clasă (32-33), un grup omogen ca vârstă, pe care a putut să-i modeleze, să-i pregătească într-o oarecare măsură pentru viaţă.

„Şcoala aceasta poate să constituie un hobby, o pasiune, o relaxare şi un remediu pentru problemele cotidiene. Dar poate să fie şi un punct de plecare într-o profesie, aşa cum a fost şi pentru mine”, apreciază profesoara.

Pentru mulţi dintre adulţii pe care îi are în clasă, cursurile acestea sunt o formă de compensaţie, iar pentru Rodica un prilej să cizeleze talentul pe care fiecare l-a primit la naştere. Cât despre cei mici, ea consideră că nimic nu este mai important pentru părinţi şi dascăli decât să identifice şi să valorifice aptitudinile copiilor.

Pentru că satisfacţiile ei sunt de natură afectivă, Rodica încearcă să se apropie de sensibilitatea fiecăruia dintre elevii ei. „M-am străduit să mi-i fac prieteni şi pe cei mici, şi pe cei mari. Atelierul este un loc unde foştii elevi revin cu plăcere şi curiozitate, şi după absolvire”, spune ea.



Ce-i place?

Îi place tot ce e frumos, tot ce e bun, tot ce e în primul rând echilibrat. De asemenea, din lista preferinţelor ei nu poate lipsi soarele – lumina, căldura, în special cea a oamenilor. „Asta caut şi încerc să promovez: oameni calzi şi sinceri, comunicarea, dialogul, toleranţa”. Într-un cuvânt, spune ea, îi place să găsească armonia.

Ce nu-i place?

Nu-i plac ura, răutatea şi prostia, lipsa de înţelegere, lipsa de compasiune şi incapacitatea oamenilor de a comunica. O irită accesele de superioritate ale unor oameni, intoleranţa şi lipsa de răbdare.

Întrebări şi răspunsuri

Se poate trăi din artă?

Sunt un exemplu că se poate face profit din artă. Chiar dacă am avut un loc de muncă de foarte tânără, eu am continuat să pictez şi să vând. Desigur, trebuie să faci multe sacrificii ca să te faci cunoscut, să ai clienţi care să te caute şi să-ţi cumpere arta. Noi nu am avut salarii foarte mari, dar am reuşit să ne construim o casă. Eu consider asta un succes.

Care vă sunt subiectele şi tehnicile mai aproapoiate de suflet?

Subiectele mele sunt foarte diferite – pictez icoane, peisaje, flori, portrete şi abordez mai multe tehnici – pastel, tempera, acril. După fiecare tehnică nouă pe care o încerc, caut o altă provocare. Am introdus la clasă toate tehnicile şi materialele profesionale, iar pe elevii mei îi sfătuiesc să aibă curajul să găsească modul în care să se exprime cel mai bine.