Preşedintele Asociaţiei Medicilor şi Stomatologilor de Origine Română în Franţa. „În România, mulţi medici profesori lasă posturile moştenire copiilor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Medicul Eugen Ionescu                                                                                         Foto: Arhivă personală
Medicul Eugen Ionescu                                                                                         Foto: Arhivă personală

Plecat de 20 de ani din România, medicul Eugen Ionescu susţine că sistemul medical românesc este defectuos – lucru trăit chiar de el – şi că posturile importante sunt acordate pe criterii neprofesionale.

Medicul Eugen Ionescu (57 de ani) a plecat din ţară după ce şansa la o a doua specializare i-a fost refuzată din motive deloc etice. A ajuns în Franţa, unde nu numai că i-a fost dat un post într-un spital, ci a primit şi o bursă. Acolo, în timp, a cunoscut mai mulţi medici români, alături de care a înfiinţat şi o asociaţie, care doreşte să vină în ajutorul profesioniştilor plecaţi din ţară. Acesta este, în prezent, membru fondator si preşedinte al Asociaţiei Medicilor şi Chirurgilor Dentişti de Origine Română în Franta.

Cu toate că mediul academic de la noi are carenţe mari, doctorul nu îi sfătuieşte pe cei tineri să cedeze imediat şi să plece din România, ci să nu renunţe niciodată la principiile lor şi să îşi dorească să studieze cât mai mult, în diferite centre universitare.

„Weekend Adevărul“: Ce specialitate v-a pasionat la începutul carierei?

Dr. Eugen Ionescu: Am intrat la specialitatea ORL prin Concursul Naţional de Secundariat, reuşit în 1990, şi am început rapid activitatea de consultaţii ORL la Spitalul Neurologic şi Neurochirurgical nr. 3 din Iaşi, actualmente Spitalul de Urgenţă „Nicolae Oblu“. De la începutul carierei mele medicale – şi chiar mai înainte, ca student – am fost foarte interesat de patologia situată la graniţa dintre ORL şi neurologie şi neurochirurgie – otoneurologia şi otoneurochirurgia. În perioada respectivă, în România, otoneurologia era foarte puţin dezvoltată, practic, inexistentă. Datorită specificului ei, aceasta necesită numeroase cunoştinţe de anatomie cervico-facială, a sistemului nervos şi a bazei craniului, precum şi stăpânirea bazelor neurofiziologice privind patologia nervilor cranieni. De aceea, am căutat, ca medic secundar, dar şi ulterior ca tânăr specialist, să-mi îmbogăţesc competenţele medicale prin efectuarea a numeroase stagii şi cursuri teoretice de Neurologie, ORL şi Neurochirurgie, atât în Iaşi, Bucureşti, Cluj, dar şi în străinatate, la Lyon, Grenoble şi Paris.

Ce v-a determinat să plecaţi din România? 

În ciuda interesului arătat de mine pentru această subspecialitate a ORL-ului, cu largi corespondenţe în neurochirurgie, factorii decidenţi din ierarhia spitalicească din Iaşi, dar şi din cea postuniversitară din Bucureşti nu s-au arătat prea interesaţi de aspiraţiile sau de competenţele mele medicale dobândite în nouă ani de muncă şi formare în cele două specialităţi. Astfel, un anumit domn profesor din Bucureşti, responsabil la acea vreme de formarea rezidenţilor de neurochirurgie, a decis, fără să aibă măcar decenţa de a-mi spune în faţă, că „nu poate să îşi dea acceptul“. Adică, mai exact, după aproximativ şapte ani de lucru efectiv în neurochirurgie, eu nu numai că nu puteam să mă prezint la examen pentru a obţine a doua specialitate, dar nici nu aveam cum să mai solicit un titlu de „competenţă în neurotraumatologie“. Precizez că aveam deja la activ suficient de multe intervenţii chirurgicale – asistând sau operând în România şi în Franţa –, putând să mă compar sau chiar, pe alocuri, să depăşesc mulţi rezidenţi de neurochirurgie care urmau să se prezinte pentru titlul de specialist neurochirurg în acel an, adică în 2001. 

Aţi reuşit să aflaţi, totuşi, motivul refuzului?

eugen ionescu Foto

Am aflat întâmplător că profesorul din Bucureşti aştepta mai degrabă să-i prezint o şpagă strămoşească decât CV-ul meu cu recomandările din partea acelor şefi de servicii cu care lucrasem în Franţa peste trei ani de zile. Mai trebuie să menţionez că aveam nevoie de a doua specialitate pentru a putea opera în România anumiţi bolnavi cu traumatisme cranio-cerebro-faciale, aşa cum se întâmplă în ţări cu altă tradiţie medicală. Nu căutam un alt post, aşa cum se mai proceda pe vremuri, când, dacă nu era loc de intrat într-un oraş universitar, la o anumită specialitate medicală, un candidat era tentat să-şi schimbe orientarea în functie de posturile rămase vacante. 

MEDIC BURSIER

Cât de dificil a fost să plecaţi? 

Având în vedere situaţia, nu mi-a fost dificil să plec în Franţa definitiv, la sfârşitul anului 2001. Aveam multe motivaţii, dar cea mai importantă era că directorul, împreună cu Consiliul de Administraţie al Spitalului de Neurochirurgie din Iaşi au decis că activitatea mea medicală trebuia să fie strict limitată doar la consultaţii de cabinet. 

Şi ce v-a oferit în plus Franţa?

În Franţa, la Lyon, unul dintre profesorii cu care lucrasem m-a ajutat când i-am explicat situaţia şi am putut ocupa foarte rapid un post în serviciul lui. În paralel, cum câştigasem şi o bursă de cercetare, am putut continua să dezvolt cunoştinţele mele de anatomie a bazei craniului şi a urechii interne, în cadrul laboratorului de Micro-anatomie a Universităţii de Medicină Claude Bernard, Lyon. Dacă ar fi să rezum răspunsurile, aş zice că ce mi-au luat colegii din România mi-au dat înapoi cu dobândă noii colegi din Franţa.

Este diferit statutul medicului în Franţa? 

Da, pentru medicii din sistemul public, statutul este diferit de ceea ce vedem în România. Medicul nu este funcţionar public, dar se numeşte agent public sub statut. Asta înseamnă, deontologic, că dacă este plătit 100% de spital sau 50% de spital şi 50% la facultate – în cazul universitarilor –, el nu poate în niciun chip să plece după 4-5 ore de program ca să meargă să lucreze într-o clinică sau la cabinetul privat, cum ştiu că se întâmplă frecvent în România. 

POSTURI MOŞTENITE, NU CÂŞTIGATE

Ce consideraţi că trebuie schimbat în România pentru ca actul medical să performeze?

Mentalitatea. Mulţi medici specialişti români au o formare bună, chiar excelentă aş zice, în timpul rezidenţiatului. Dar aceştia nu sunt mulţi, numărul lor fiind sensibil nu doar la abilităţile profesionale ale fiecăruia, dar şi la rezonanţa numelui de familie, fie al lor sau al vreunei rude. În plus, sunt încă prea mulţi profesori în România care au tendinţa să lase moştenire serviciile pe care le conduc odraslelor sau altor cunoştinţe. În rezumat, apetitul mediului academic medical român pentru a forma specialişti de cea mai bună calitate este încă prea scăzut. Aceştia se fac la număr şi, din păcate, din ce în ce mai mult pe bani. Este poate doar o percepţie de-ale mele, dar cred că nu greşesc. 

Ce îi recomandaţi unui tânăr absolvent: să plece din ţară sau să rămână?

Le urez rezidenţilor mai ales să treacă repede de sfială, să plece cât de mult se poate să se formeze în cât mai multe centre din România, dar şi din străinătate. Pe scurt, le recomand să fie curioşi, disponibili să înveţe şi să se deplaseze cât mai mult, dar să şi aibă principii. Le urez, de asemenea, să nu fie tentaţi să rămână „anesteziaţi“ de salariile mai mari care li s-au oferit – pe bună dreptate –  într-un centru unde nu fac nimic sau insuficient pentru cariera lor profesională. Spun asta pentru că, de un timp, am constatat că mulţi medici tineri preferă salariul de rezident. Le spun acestor tineri să nu rămână fixaţi din comoditate într-un anumit oraş, doar prin prisma unor facilităţi financiare sau de altă natură. Cât eşti tânăr trebuie să înveţi şi să faci sacrificii. Aşa e în medicină, cu completarea că, în cazul medicilor, este valabilă şi mai târziu în carieră.

Eu aşa mi-am dorit, dar a fost diferit în cazul meu. Timpurile s-au schimbat, iar generaţiile noi de viitori şefi, profesori formatori vor fi, probabil, mai înţelepte decât cei generaţi de un sistem disfuncţional şi uşor coruptibil, aşa cum a fost regimul comunist. Din păcate, nu stăm prea bine nici în zilele noastre şi asta a rămas vizibil şi din exteriorul ţării. 

Vă veţi mai întoarce în România?

Revin mereu cu mare plăcere în România din două motive principale. În primul rând, să îmi revăd cei doi copii. Apoi, să colaborez cu buni prieteni şi colegi români, pentru formarea de tineri specialişti şi, implicit, pentru dezvoltarea Audiologiei şi Otoneurologiei în România. În plus, de ceva timp, am un proiect de colaborare profesională cu o clinică din Bucureşti foarte dinamică şi cu un personal foarte bun din toate punctele de vedere, aşa că numai criza sanitară de COVID-19 m-a împiedicat să vin mai des în ţară în ultimul timp. 

„Problema medicilor români veniţi în Franţa este limba franceză“

Câţi medici români şi personal medical activează în Franţa?

În Franţa ştim actualmente că procentul medicilor specialişti de origine română – cu diplome româneşti – înscrişi în „Ordre de Medecins“ este cel mai mare ca provenienţă din UE. Nu avem un număr exact, dar, după unele estimări, am fi peste 7.000 de specialişti şi aproximativ 3.000 de medici generalişti. La acest număr se adaugă şi un număr impresionant de chirurgi-dentişti (stomatologi) care au venit în Franţa în ultimul timp. Există şi un număr relativ mare de personal medical mediu şi kinetoterapeuţi. Cred, cu riscul de a subestima, că numărul de profesionişti care lucrează  doar într-un domeniu de sănătate în Franţa şi formaţi, măcar în parte, în România este de vreo 14.000 -15.000 de persoane. 

Cu ce probleme se confruntă medicii care vin din România?

Problema esenţială a medicilor români care vin să se instaleze în Franţa rămâne limba franceză, care este cam marginalizată între preferinţele limbilor străine vorbite de tineri în ultimul timp. Un al doilea punct ar fi necunoaşterea modului de funcţionare a sistemului medical francez, care diferă mult de cel românesc. Nu în ultimul rând, pentru specialişti, dar nu numai, este necesitatea unei upgradări accelerate, rapide, a cunoştinţelor medicale, şi asta mai ales în cazul colegilor care nu au făcut nici cel mai mic stagiu de pregătire iniţială. Sunt destui medici care nu au nici cea mai mică idee de obligaţiile legale – acestea se învaţă în mod special în universităţile de medicină de aici. Este un mare minus, care poate fi, totuşi, relativ rapid eliminat cu condiţia să te informezi din timp. Am cunoscut cazuri de medici români veniţi cu precontracte, trecând prin firme de intermediere destul de dubioase, lăsaţi destul de repede să se descurce singuri, ceea ce nu este deloc uşor. În plus, în Franţa, o greşeală, o neglijenţă profesională din neştiinţă sau din neprevedere sunt foarte aspru pedepsite şi se riscă radierea din Ordinul Medicilor – şi asta în afara unei eventuale condamnări în dreptul civil. De aceea, recomand multă prudenţă şi cunoaşterea în amănunt, din surse fiabile, a tuturor informaţiilor necesare.

Sunt medici care nu se pot adapta şi se întorc în ţară?

Am auzit de unele cazuri de acestea. Şi cred că este vorba de medici care au venit, au văzut şi s-au întors. Aş zice că cea mai mare parte dintre aceştia nu s-au informat bine şi s-au întors fie pentru că şi-au dat seama că sistemul e foarte diferit şi nu vor face faţă, fie au constatat că, într-adevăr, nivelul lor de cunoaştere a limbii franceze e prea scăzut pentru cerinţele – justificate – ale pacienţilor. 

Câţi medici fac parte din asociaţia pe care o conduceţi?

Asociaţia MEDREF este un proiect mai vechi, care s-a concretizat anul trecut, înainte de declanşarea urgenţei sanitare COVID-19. Suntem 100 de persoane în asociaţie, dar avem simpatizanţi numeroşi – unii dintre ei provenind    dintr-un grup pe Facebook pe care l-am creat împreună cu alţi colegi, în urmă cu vreo zece ani, şi care se numeşte „Medici de origine română în Franţa“. 

Vă mai recomandăm să citiţi:

Copilaşul de doi ani căzut de la etaj, dus cu ambulanţa la spital de către un medic anestezist şi altul ginecolog

Mesajul transmis de conducerea unui liceu absolventei care a obţinut singura medie de 10 la Bacalaureat: „Tu eşti Everestul nostru. Îţi vom urma gloria“

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite