FOTO Constantina Diţă, campioană olimpică la maraton: „Îmi ajutam părinţii la muncile din gospodărie şi asta mi-a dat forţă“
0
Constantina Diţă (44 de ani), singura atletă din România care a obţinut titlul olimpic la maraton, vorbeşte pentru „Weekend Adevărul“ despre cum a câştigat aurul la Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, la vârsta de 38 de ani, dar şi despre viaţa pe care o duce în Statele Unite ale Americii.
Primele antrenamente ale atletei Constantina Diţă au avut loc pe islazul comunal, unde mergea cu animalele pe care le creştea familia sa, şi alerga pe uliţele satului Spahii, din comuna gorjeană Turburea. Şi-a ajutat familia la toate muncile şi asta a întărit-o şi i-a dat forţă. Visa să ajungă o mare campioană, având-o ca idol pe Maricica Puică. A fost descoperită foarte târziu, abia în ultimul an de liceu, când a început şi pregătirea. La un concurs între licee a fost remarcată de antrenorul Mircea Zorilă, de la Clubul Pandurii din Târgu Jiu, şi, astfel, a debutat cariera sportivă a Constantinei Diţă. Greşelile în pregătirea ei pentru competiţii de mare anvergură nu au lipsit. De exemplu, la Olimpiada de la Atena, din 2004, Constantina Diţă s-a încălzit în condiţiile în care afară temperatura era de 40 grade Cesius, iar acest lucru era interzis. Românca deţine recordul pentru cea mai în vârstă câştigătoare a maratonului olimpic din toate timpurile, după performanţa de la Beijing, din 2008.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Constantina Diţă: Am muncit foarte mult. Îmi ajutam părinţii la treburile casei şi probabil că asta mi-a dat şi forţa pe care am avut-o când am început sportul. Am avut o copilărie frumoasă, alături de familie, în localitatea Turburea, unde am terminat şi liceul. Mergeam cu animalele pe câmp, pentru că aveam foarte multe, şi bineînţeles că ne jucam, alergam, nu doar la câmp, ci şi pe stradă. Ieşeam la joacă pe stradă cu vecinii, iar eu alergam cu ceilalţi copii din sat. Tot timpul am avut o înclinaţie către sport. La ora de educaţie fizică făceam handbal, baschet şi tot felul de exerciţii, chiar şi alergări în curtea şcolii.
Când aţi început activitatea sportivă?
În ultimul an de liceu, când profesorul de sport a făcut o selecţie şi am câştigat proba şi la băieţi, şi la fete.
Eu visam de mult să fac sport de performanţă, dar mama nu mă lăsa
Am fost selectată de profesorul de sport Mănică Câmpeanu şi, imediat, am participat la Târgu Jiu la faza judeţeană. Am participat la un cros de la fabrica de cauciuc până la Parcul Coloanei fără Sfârşit şi am ajuns pe locul al treilea, alături de sportivi care se pregăteau la club de ani de zile. Mi s-a părut uşor concursul. Eram învăţată cu alergatul, cu munca şi eram foarte puternică şi în felul acesta am putut să termin cursa pe locul al treilea. Atunci m-a văzut primul meu antrenor, cel care m-a descoperit ca sportivă, domnul Mircea Zorilă. A venit la mine şi m-a întrebat: „Nu vrei să faci sport de performanţă?“. Eu visam de mult să fac sport de performanţă, dar mama nu mă lăsa. În anul 1984, când Maricica Puică a luat medalia de aur la Los Angeles, la proba de 3.000 de metri, eu îmi doream foarte mult să fac sport. Atunci când domnul Mircea Zorilă a venit la mine, am spus „Da!“ cu gura plină, fără să o mai întreb pe mama. Aşa am pornit eu să fac sport de perfomanţă cu domnul Mircea Zorilă. Până la urmă, am reuşit să-mi îndeplinesc şi eu visul de copil şi să câştig medalia de aur la Olimpiadă, dar la maraton.
ANGAJATĂ LA FABRICA DE MOBILĂ DIN TÂRGU JIU
Cum aţi evoluat ca sportivă şi când aţi ajuns la primul concurs naţional?
După crosul de la Târgu Jiu, domnul Zorilă mi-a spus că o să-mi asigure banii de navetă, pentru a mă pregăti să particip la concursul zonal, unde, dacă veneam în primele trei, mă calificam la campionatul naţional. Până am terminat liceul, am făcut naveta în fiecare zi. Mergeam la şcoală dimineaţa, iar după-amiază mergeam la Târgu Jiu, unde făceam pregătire şi mă întorceam noaptea acasă, în comuna Turburea (n. r. – comuna Turburea se află la o distanţă de aproximativ 50 de kilometri de Târgu Jiu). O perioadă de aproape un an am făcut zilnic acest traseu. Am mers la un concurs zonal la Piteşti, unde am alergat 3.000 de metri, am început cu probe mai scurte, şi am terminat pe locul al treilea. M-am calificat pentru campionatul naţional. Am participat la tot mai multe competiţii. Am terminat liceul, după care m-am mutat la Târgu Jiu şi am început să fac câte două antrenamente pe zi. Am mers în cantonamente cu domnul Zorilă. Am fost angajată la fabrica de mobilă din Târgu Jiu şi participam la concursuri în ţară, unde mai şi pierdeam. Aveam o mare ambiţie să ajung în lotul naţional şi să primesc un echipament. Ca sportivă,
mi-am dorit să muncesc din ce în ce mai mult şi să fiu serioasă în ceea ce fac.
Care a fost momentul decisiv din carieră şi când a venit trecerea către maraton?
Chiar în anul 1991, am încercat un maraton, fără pregătire, doar în joacă, să vedem cum merge, pentru că până atunci alergam crosuri şi probe mai scurte, de 3.000 şi de 5.000 de metri. Domnul Zorilă a spus, mai în glumă, mai în serios, să mergem la Naţionalele de maraton de la Bucureşti, de la Băneasa. Nu mă pregătisem pentru aşa ceva. Făceam antrenamente mai mult în joacă, de trei ori pe zi. Dânsul nu ne forţa foarte mult şi poate că de asta am avut o viaţă sportivă mai îndelungată. Am participat la Campionatul Naţional de maraton şi am terminat cursa pe locul al IV-lea fără antrenamentul de maraton. Atunci, am văzut că am ceva pentru cursele de durată, de rezistenţă, decât pentru cele de viteză. Am renunţat la maraton şi am continuat să alerg la probele mai scurte. Din anul 1997, am început să alerg din nou maratoane şi să fac în continuare crosuri. Am văzut că pe pistă nu aveam viteza pe care trebuia s-o am pentru probele mai scurte. Atunci, am zis că e mai bine să mă mut pe maraton şi să fac numai probe lungi. Le combinam. Alergam şi cross country, şi semimaraton, şi 5.000 de metri, şi 10.000 de metri, pentru că Federaţia te punea să alergi toate probele, şi clubul, la fel. Până în anul 2000, m-am pregătit în ţară şi începusem să câştig medalii cu echipa la Campionatele Mondiale de cros, de semimaraton. În anul 1998 am luat medalie de bronz la Campionatul Mondial din Brazilia, iar în anul 1999 am câştigat medalia de argint la crosul european individual şi argint cu echipa. De de la an la an, rezultatele au fost tot mai bune. Din anul 2001, am renunţat să mai alerg cross country şi am trecut pe probele de semifond şi fond. Aşa am ajuns pe podium la Jocurile Olimpice. Tot din acel an, am hotărât împreună cu antrenorul şi cu soţul meu, Valeriu Tomescu, să mergem în Statele Unite ale Americii, pentru a mă pregăti în vederea Campionatului Mondial de la Edmonton, din Canada, care a fost în vara lui 2001. Am alergat un concurs de 10.000 de metri în localitatea Boulder, din statul Colorado, după care am rămas acolo să mă pregătesc. Din moment ce am văzut că am tot ce îmi trebuie ca sportiv pentru a face performanţă nu am mai plecat de acolo.
PREGĂTIRE SPECIALĂ PENTRU BEIJING
Câştigarea maratonului, cea mai grea probă a atletismului, este visul oricărui sportiv. Cât de greu a fost să atingeţi această performanţă?
Visam de mică să ajung ca Maricica Puică, pentru că ea este idolul meu ca sportivă. Pentru Jocurile Olimpice nu te poţi pregăti doar trei luni. Trebuie să ai câţiva ani de continuitate şi de pregătire. Eu am pornit cu Jocurile Olimpice de la Sydney, Australia, în 2000.
Am făcut insolaţie şi am avut frisoane în timpul cursei
Am vrut, iniţial, să particip la proba de 10.000 de metri, dar nu m-am calificat la Jocurile Olimpice fără patru secunde. Atunci, am decis să nu merg pe 10.000 de metri şi să particip la proba de maraton. La următoarea ediţie, pentru că nu m-am calificat în 2000 la Jocurile Olimpice de la Sydney la proba de 10.000, am zis că voi merge la Atena la proba de maraton. Mi-am făcut baremul pentru Jocurile Olimpice de la Atena. Am venit pe locul 20, cu 2 ore şi 36 de minute, un loc de care eu nu am fost mulţumită, dar nu am fost nici pregătită. Nu mă aşteptam la căldura care a fost la Atena. Au fost 40 de grade. Am fost încinsă în timpul cursei. Nu am ştiut că înainte de maraton, când este foarte cald, nu trebuie să fac încălzire, pentru că, deja, corpul era prea încălzit. În timpul unei curse de maraton, temperatura corpului trebuie să fie joasă. Noi am văzut atletele din Marea Britanie şi din Statele Unite ale Americii cu gheaţă pe ele şi nu au ieşit la încălzire, în timp ce noi, româncele, eram ţanţoşe acolo la încălzire. Nu am ştiut de ce atletele din Marea Britanie şi din America au acele veste. După aceea, soţul şi antrenorul meu a studiat foarte mult lucrul acesta. Eu m-am oprit pe la kilometrul 30 în proba de maraton. Mi-a fost foarte rău. Am făcut insolaţie şi am avut frisoane în timpul cursei. Am mers în felul acesta cam un kilometru, pentru că eram în primele trei. Pregătirea era mult mai bună faţă de Jocurile Olimpice de la Sydney. După un kilometru, am zis că trebuie să termin cursa, sunt Jocurile Olimpice şi, indiferent cum o să ajung, trebuie să trec linia de sosire. Erau primele Jocuri Olimpice ale mele şi voiam să trec linia de sosire. Am început să alerg şi am terminat cursa pe locul 20. Asta m-a ambiţionat şi mai mult, ca la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice să aduc un rezultat bun României. La Jocurile Olimpice de la Atena mă aşteptam să vin cel mai prost pe locul 6, dar nu să vin pe locul 20. Antrenorul meu a studiat foarte mult. Am făcut tot ce s-a putut pentru Jocurile Olimpice de la Beijing. Ne-am dus chiar cu două săptămâni înainte, pentru acomodare la clima de la Beijing, cu umiditate de 100%. Foarte aproape de Beijing, la câteva ore, am stat în Japonia, la Osaka. Nu am stat în satul olimpic. Ne-am dus în satul olimpic cu doar trei zile înainte de începerea competiţiei. Bineînţeles că au fost discuţii, că de ce nu am mers cu toată delegaţia la Jocurile Olimpice. Eu am avut o discuţie cu reprezentanţii Federaţiei şi le-am spus că eu fac lucrurile cum trebuie făcute, pentru că este probă de maraton, nu este probă de 100 de metri ca să stau în satul olimpic şi să fie agitaţia specifică, astfel că eu nu mă puteam concentra pentru maraton. Am ales ce am considerat că este mai bine, aşa că am decis să merg la Osaka. Am ajuns în satul olimpic cu trei zile înainte de începerea Jocurilor Olimpice, iar în aeroport ploua torenţial. Ne-am urcat în maşina delegaţiei să mergem în satul olimpic, iar antrenorul meu, Valeriu Tomescu, mi-a spus că este cu noroc. După ce am câştigat medalia, a venit şi mi-a spus: „Ţi-am zis că e cu noroc?“.
„ÎMI ARUNCAM CAPUL PE SPATE, SĂ MĂ UIT“
Ce aţi simţit atunci când aţi intrat singură pe stadion şi toată lumea s-a ridicat în picioare?
Îmi cunoşteam adversarele şi aveam o pregătire foarte bună şi mă aşteptam să vin în primele trei, dar nu să câştig medalia de aur. Am plecat de la start, mi-am urmărit adversarele. Aveam o tactică stabilită dinainte cu Valeriu Tomescu şi am urmărit pas cu pas ce aveam de făcut. Atunci când m-am desprins de pluton, adversarele mele au crezut că o să mă prindă pe parcurs. Au greşit când au crezut asta. Eu nu am mai plecat de la primul kilometru, pentru că nu era cursă de timp, ci de medalie.
În momentul în care am intrat în stadion şi tot publicul s-a ridicat în picioare, pielea mi s-a făcut ca de găină, aşa cum spunem noi
La Jocurile Olimpice am trecut semimaratonul într-o oră şi 15 minute, ceea ce era un timp foarte slab. Eu, la maratoanele mari, treceam într-o oră şi 8 minute sau o oră şi 9 minute. Atunci le-am urmărit pe adversare, care se băteau între ele, în timp ce eu eram undeva în lateral, pe partea stângă, şi mă tot încurcau la punct de alimentare. Am făcut evadare ca să-mi iau sticla pentru rehidratare în timpul cursei şi am evadat din pluton. Am crezut că vor veni după mine. Antrenorul de pe margine îmi spunea că este foarte bine şi să nu fac ruperi. De la kilometrul 21, antrenorul a mers cu bicicleta cu mine şi se oprea să vadă la ce distanţă sunt faţă de pluton. Până la kilometrul 27, după care antrenorul nu a mai fost. Nu a mai fost lăsat pe traseu de poliţie. Probabil că se aşteptau ca sportivele lor să fie în faţă, mai ales că aveau alergătoare foarte bune. Văzând că nu mai este antrenorul pe margine, mi-a fost puţin teamă, pentru că nu ştiam unde este plutonul şi ce se întâmplă în spate. Mi-am continuat cursa pe ritmul pe care îl aveam şi am decis că atunci când voi ajunge la kilometrul 40 o să încep să mă uit în spate să văd unde este plutonul. Când am trecut de kilometrul 40, simţeam că mă lasă picioarele şi eram puţin obosită. M-am uitat în spate şi am văzut plutonul, dar nu ştiam exact ce distanţă este între mine şi pluton. Nu alergam cinci minute şi îmi aruncam capul în spate, să mă uit, ca să nu mai iau bătaie. În momentul în care mai erau 800 de metri înainte de sosire se făcea o întoarcere sub formă de U şi atunci am văzut, înainte de a intra în stadion, că celelalte atlete se aflau cam la 300 de metri faţă de mine şi atunci m-am relaxat. În momentul în care am intrat în stadion şi tot publicul s-a ridicat în picioare, pielea mi s-a făcut ca de găină, aşa cum spunem noi. Nu ştiam ce să fac. Să salut publicul, să mă bucur, să mă uit la public, dar mă gândeam tot timpul că trebuie să trec linia de sosire, pentru că maratonul se termină după linia de sosire. Salutam publicul, dar mereu mă gândeam că trebuie să trec linia de sosire, ca să nu pierd medalia de aur. Am avut nişte emoţii foarte mari. Nu îmi venea să cred că am câştigat medalia de aur. După câteva zile am realizat că am câştigat medalia de aur, ştiind ce concurente erau la startul competiţiei.
„Anul acesta o să-mi fac retragerea“
„Weekend Adevărul“: Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după succesul de la Beijing?
Constantina Diţă: S-au schimbat multe lucruri, nu persoana. Am avut mai multe călătorii, invitaţiile s-au înmulţit. Sportiva Constantina Diţă, care ştia numai pregătire şi competiţie, acum trebuia să se împartă între competiţii şi invitaţiile pe care le avea peste tot în lume: Australia, Japonia, Londra. Şi pe plan profesional, dar şi material s-au schimbat lucrurile. O medalie olimpică îţi aduce şi venituri, şi bucurii. Ce îţi doreşti mai mult decât să câştigi o medalie de aur? După ce am obţinut medalia de aur, nu realizam că am câştigat-o. Noaptea, la 23.30 am ajuns în cameră şi nu îmi venea să cred că am obţinut medalia de aur. Stăteam şi mă gândeam: „Cum a fost posibil ca Dumnezeu să-mi dea forţa pe care am avut-o în timpul cursei şi să gândesc exact momentul când să evadez din pluton?“.
La ce nivel se află acum atletismul românesc?
Avem mulţi sportivi în România, dar nu se apropie de timpii la care se aleargă în afară. Dacă se face o comparaţie cu timpii la care se aleargă la Campionatele Europene şi Mondiale, noi, românii, nu avem rezultate aşa de bune. La Campionatele Europene din Elveţia, am avut câteva rezultate bune, dar pentru a obţine medalii e nevoie de multă muncă, seriozitate şi o pregătire susţinută.
„ÎMI DORESC SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA“
Ca sportivă v-aţi atins visul, dar pe plan personal sunteţi un om împlinit?
Sigur că da, pentru că, în primul rând, am un băieţel şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat în perioada când a trebuit. Face 20 de ani şi a intrat la facultate în Statele Unite. Ca mamă sunt foarte bucuroasă, pentru că este foarte ataşat de familie şi de România. În această vară s-a întâlnit cu verişorii lui la ţară şi au făcut un grătar împreună.
Ce v-a determinat să vă stabiliţi în Statele Unite ale Americii?
Sunt foarte multe lucruri care m-au făcut să rămân în Statele Unite. În primul rând, m-am dus acolo ca să mă pregătesc. Când am mers în 2001 la o cursă de 10 kilometri, am fost să testăm zona, pentru că era o zonă de munte, oraşul Boulder fiind situat la 1.650 de metri altitudine. Am rămas să testăm pentru Campionatul Mondial din 2001, de la Edmonton, Canada. Am văzut atunci condiţiile pe care le aveam acolo şi liniştea de care un sportiv are nevoie şi mai ales în proba de maraton. Frumuseţea, liniştea, curăţenia, oamenii foarte amabili şi respectuoşi m-au determinat să rămân în Statele Unite. Mi-aş dori foarte mult să mă întorc în România. Nu pot să spun că mă voi întoarce peste un an sau peste doi. Îmi doresc să mă întorc, pentru că este ţara mea şi nici nu am alergat pentru o altă ţară. La Jocurile Olimpice am alergat pentru România şi până la sfârşitul carierei o să alerg pentru România.
Vă simţiţi mai bine în România decât în Statele Unite?
Bineînţeles că mă simt mai bine, pentru că aici am familia şi de aici am plecat. În Statele Unite am lângă mine nişte oameni extraordinari şi o comunitate de români foarte frumoasă. Ne întâlnim duminică de duminică. Chiar am câteva familii de români la cinci minute de mine. Sunt nişte oameni extraordinari şi tot timpul
ne-am înţeles foarte bine. Când sunt plecată, au grijă de casă şi mă simt bine şi acolo, pentru că românii de acolo sunt ca o familie pentru mine. Avem un preot român care ştie să ţină comunitatea română foarte unită.
PRIMIRE EMOŢIONANTĂ DUPĂ JOCURILE OLIMPICE
Americanii cum v-au primit?
Foarte bine! Cea mai frumoasă primire pe care am avut-o după Jocurile Olimpice a fost făcută de americani. Am ajuns noaptea la ora 1.00 acasă, în statul Colorado. În aeroportul din Denver, toată comunitatea română era prezentă cu drapelul ţării, iar eu nu am ştiut de această surpriză. Poliţiştii, care înainte le spuneau românilor să facă linişte, când au auzit că sunt campioană olimpică, s-au înghesuit să facă poze cu mine. Când am ajuns acasă, de la colţul casei şi până la celălalt era un banner cu un mesaj de felicitare. Au stat o zi întreagă pe strada unde se află casa pentru a vopsi colţurile în tricolorul României, fără aprobarea mea. Eu nu am ştiut nimic. A doua zi am avut un interviu în spatele casei la o televiziune din Colorado şi, după ce am terminat, în faţa casei se aflau 200 de oameni. Am rămas şocată. Erau câteva mese puse şi un tort imens pe care scria „Congratulations!“ (n. r. – Felicitări!). Ulterior, am devenit Cetăţean de Onoare al oraşului, am fost invitată mereu la licee şi la şcoli ca să le vorbesc copiilor. Mi s-a oferit posibilitatea să merg şi să antrenez la liceul din oraş, dar am refuzat pentru că nu am timp de aşa ceva. Toată lumea din Colorado mă respectă. Oamenii mă recunosc pe stradă şi mă salută.
Sunt mai respectaţi sportivii în Statele Unite ale Americii decât în România?
Sportivii de valoare, care au câştigat o medalie olimpică, pot să trăiască ulterior doar din reclame, pe când la noi, în România, este mai greu să trăieşti din publicitate. Respectată sunt şi în ţară, unde oamenii mă cunosc, mă opresc pe stradă şi îmi spun că au văzut cursa de la Beijing şi au plâns în faţa televizorului, iar acest lucru mă încântă.Se apropie şi un moment pe care orice sportiv nu îl poate evita: cel al retragerii.
Când se va întâmpla acest lucru şi ce va însemna acest eveniment?
O să încerc să aduc câteva sportive din generaţia mea din străinătate. Este foarte greu să-ţi faci retragerea. Anul acesta o să-mi fac şi retragerea. Eu voi fi ambasadoarea Maratonului de la Bucureşti, care va fi organizat pe data de 5 octombrie. O să dau startul în toate probele, pentru că va fi un semimaraton şi o ştafetă 4x10 kilometri. O să le vorbesc atleţilor înainte de start, după care seara, la ora 19.00, va fi Gala de retragere la Hotel Hilton din Bucureşti.
„Îmi doresc să devin imaginea Federaţiei Române de Atletism“
„Weekend Adevărul“: Ce planuri aveţi pentru perioada următoare?
Constantina Diţă: Câţiva ani după retragere vreau să am linişte, să am timp să-mi vizitez familia şi locurile din România pe care nu le-am văzut până acum. Din păcate, nu cunosc România aşa cum ar trebui s-o cunoască un român. Din păcate, nu pot să mă întorc în România acum, dar sper s-o fac peste câţiva ani. Îmi doresc să devin imaginea Federaţiei Române de Atletism, să pot merge în şcoli şi la cluburi pentru a le vorbi elevilor şi atleţilor. Vreau să promovez sportul în România. E foarte greu să antrenezi, pentru că eu pun foarte mult suflet, iar dacă cineva o să mă dezamăgească, nu vreau să sufăr pentru acest lucru.
FACE DANSURI DE SALON
Cum decurge o zi din viaţa dumneavoastră?
Acum mai fac mişcare pentru mine. Nu mă mai trezesc la ora 5.00 sau la 6.00, să merg să fac pregătire. Acum mă trezesc mai lejer dimineaţa. Înainte, trebuia să-l pregătesc pe Rafael să plece, dar acum este deja mare, va pleca la facultate. Va sta în campus. Vreau să vadă cum e viaţa de student în campus şi va veni acasă în fiecare weekend. Mă trezesc pe la 7.00-7.30 şi îmi beau cafeluţa, pentru că înainte nu aveam timp pentru aşa ceva. Ies la o mişcare, după care vin acasă, mă întâlnesc cu prietenii, merg de cinci ori pe săptămână la dansuri de salon. Îmi place foarte mult să dansez şi asta fac în Statele Unite. Chiar am şi participat la o competiţie, în Denver, nu mare, între studiouri. De obicei, seara, mă întâlnesc cu prietenii.
Fiul dumneavoastră ce carieră vrea să urmeze?
S-a înscris la Facultatea de Business Computer. Şi-ar fi dorit foarte mult să joace în continuare fotbal. A jucat câţiva ani şi se chiar calificase acum un an în echipa de juniori de la Rapid Denver Colorado. A fost accidentat şi a trebuit să se opereze. A făcut o pauză de şase luni, după care el a sperat să fie selectat pentru facultate prin fotbal, dar nu a putut pentru că selecţia deja se făcuse în perioada în care el era operat. Sper ca în facultate să joace în continuare fotbal. Nu face atletism. A alergat o singură dată o probă de 10.000 de metri, când eu am alergat la elită, şi el a vrut să alerge cu un prieten. I-am spus că nu a alergat niciodată şi că nu este pregătit, dar a insistat. Îmi era teamă că se afla la altitudine şi mă gândeam că există pericolul să rămână fără oxigen. Soţul mi-a spus să stau în camera de hotel, dar eu nu am putut şi am mers la podul după care se intra în stadion. L-am văzut cum alerga cu un fuleu întins şi am început să strig la el şi să plâng. Când m-a văzut că îl încurajez, a început să alerge şi mai tare, şi mai tare. A ajuns la sosire.
Aţi participat la Maratonul Recunoştinţei de la Târgu Jiu, care s-a desfăşurat chiar în ziua în care în urmă cu şase ani aţi câştigat medalia de aur la Olimpiadă, iar ora de începere a coincis cu ora la care aţi trecut linia de sosire. Cum a fost să alergaţi acasă?
A fost foarte frumos. Tot timpul îmi aduc aminte cum făceam antrenamente în Târgu Jiu, de unde am pornit. Mă bucură faptul că am văzut mulţi copii care au venit să facă mişcare. Sper ca în viitor să mai iasă campioni de la noi din Gorj.
Culmile carierei, după vârsta de 30 de ani
Numele: Constantina „Puşa“ Diţă
Data şi locul naşterii: 23 ianuarie 1970, comuna Turburea, judeţul Gorj.
Starea civilă: Divorţată. Are un fiu, Rafael, în vârstă de 19 ani.
Studiile şi cariera: Liceul Industrial din Turburea, Academia de Sport din Bucureşti;
Cluburi în care a activat: Forestierul Târgu Jiu, CSM Pandurii Târgu Jiu, CS Drobeta-Turnu Severin şi Dinamo Bucureşti;
De trei ori s-a clasat în primele trei locuri la Maratonul de la Londra, Marea Britanie (2004, 2005, 2007);
Medalie de argint la Campionatul Mondial de la Helsinki, Finlanda (2005);
Medalie de aur la Campionatul Mondial de semimaraton de la Edmonton, Canada (2005);
Medalie de bronz la Campionatul Mondial de semimaraton de la New Delhi, India (2004);
Medalie de aur la maraton la Jocurile Olimpice de la Beijing, China (2008);
În anul 2008 a primit cea mai importantă distincţie din lumea atletismului pe distanţe lungi, titlul AIMS/ASICS World Athlete Of The Year.
Locuieşte în: Erie, Colorado, SUA.
Una din două
Sarmale sau hamburger?
Sarmale, bineînţeles. Şi hamburgerul conţine tocătură, dar sunt mai bune sarmalele noastre româneşti.
Coloana lui Brâncuşi sau Statuia Libertăţii?
Coloana lui Brâncuşi, pentru că am plecat de aici şi ştiu ce înseamnă capodorele lui Constantin Brâncuşi.
Muzica populară sau muzica country?
Îmi place mai mult muzica country. Sunt unele melodii care îmi plac de la cântăreţele noastre, cum ar fi Maria Ciobanu, Maria Lătăreţu, Irina Loghin.
Statele Unite ale Americii sau România?
Aş prefera România, dar după câţiva ani. Sper ca în viitor şi la noi să se mai schimbe multe lucruri şi cu mare plăcere mă voi întoarce acasă.
Se încarcă comentariile...
