Cine a fost iubitul Ecaterinei Teodoroiu. L-a întâlnit în spital, atunci când a fost internată grav rănită

Ecaterina Teodoroiu a avut o relaţie apropiată cu un  sublocotenent, tot din zona oraşului Târgu Jiu, pe care l-a întâlnit întâmplător atunci când a fost rănită şi îngrjită în spitalul din Iaşi.

Unii istorici susţin că a fost doar o simplă prietenie, iar alţii spun că cei doi au fost chiar logodiţi. 

În toamna anului 1916, Ecaterina Teodoroiu a fost rănită la ambele picioare şi la omoplatul stâng de un obuz de 305 mm care s‑a spart lângă ea în luptele de la Filiaşi.

A fost trimisă la spitalul din Craiova, apoi la cel din Bucureşti.Din cauza evacuării spitatelor bucureştene, a ajuns la Spitalul Liceului Naţional nr.266 din Iaşi. În perioada petrecută în spitalul ieşean l‑ar întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe Mănoiu. Între cei doi s‑a înfiripat o poveste de dragoste. 

Scrisoarea Ecaterinei în care vorbeşte de sublocotenentul Mănoiu

Numele acestuia ei apare într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, care se află în fondul „Manuscrise“ al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti:  

„Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.

Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele. La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători [?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj;atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.

Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie“.

A locuit în aceeaşi casă cu sublocotenentul Mănoiu 

După ieşirea din covalescenţă, la începutul anului 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie, la în Compania a 7-a, unde se afla sub comanda sublocotenentului Mănoiu. Aici, a locuit în aceeaşi casă cu sublocotenentul:

„M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la despăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat“, menţiona Ecaterina în scrisoarea sa.

Ecaterina cerea prin scrisoare să fie înrolată

În scrisoarea prezentată, Cătălina solicita sprijin comandantului Diviziei 2 Infanterie pentru a se înrola, după ce fusese îndepărtată din Regimentul 34/59 Infanterie: „În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei sale. Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi îndată am venit la dumneavoastră, mult respectate domnule colonel, pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastră”.

După puţin timp, eroima de la Jiu a fost ucisă în luptă în zona Dealul Secului-Muncel, în localitatea Fitioneşti, din judeţul Vrancea. În seara zilei de de 22 august, în timpul unei retrageri, după ce unităţile române au fost atacate şi surprinse descoperite, Ecaterina a fost lovită de două gloanţe.