Secretele unui apicultor: „De-abia aştept să ajung la albine. Sunt copiii care mi-au rămas după ce au plecat copiii“

Secretele unui apicultor: „De-abia aştept să ajung la albine. Sunt copiii care mi-au rămas după ce au plecat copiii“

Ion şi Maria Constantinescu cresc albine de peste 40 de ani FOTO: Alina Mitran

Practică o meserie pe care a învăţat-o de copil şi spune că nu va renunţa decât atunci când îl vor lăsa puterile, pentru că albinăritul nu se compară cu nimic altceva, iar lecţia pe care o primeşte de la vieţuitoarele din stup ar fi de mare folos oricui.

Ion Constantinescu (71 ani) este apicultorul cunoscut de toată breasla în judeţul Olt. Îngrijeşte albine de când se ştie, deşi serios s-a apucat de treabă, şi a făcut din asta o meserie cu carnet de muncă la Apicola, după căsătorie. De aproape 10 ani merge pe cont propriu, cu propria firmă, înlesneşte în continuare apicultorilor relaţia cu Centrul Apicol, fiind şi achizitor de miere, oferă consultanţă şi produse şi de-abia aşteaptă să se încheie ziua la magazin pentru a putea să ajungă la albine.

„E un microb, ca pescuitul“

Vreme de peste 30 de ani Ion Constantinescu a venit în contact cu apicultorii din tot judeţul, ca angajat al Apicola. Au fost cei mai frumoşi ani, anii în care lucrurile erau clar stabilite, predictibile. A început de la doi stupi şi a ajuns, în perioada de vârf, la aproape 150. Astăzi mai îngrijeşte, ajutat de soţie, pentru că cei doi copii au făcut carieră în alte domenii, doar 43, acasă, la Priseaca. De-a lungul zilei cei care au nevoie îl găsesc, însă, la magazinul din Slatina, unde în continuare le dă sfaturi celor interesaţi şi dezbate cu prietenii vechi problemele zilei.

„E un microb, doamnă, vă spun eu“, începe discuţia cu vechiul apicultor, deşi remarca vine de la un vechi prieten al acestuia, apicultor şi el. Ion Constantinescu aprobă, amintindu-şi de începuturi. „Am început prin anii ’70, aşa. Tata a avut stupi pe când eu eram copil, apoi n-a mai avut, iar după ce m-am căsătorit, pentru că şi soţia mi-a fost alături, m-am apucat serios de treabă. În 1980 m-am angajat la Apicola, unde am lucrat 32 de ani. În 1992 mi-am făcut propria societate, dar magazinul l-am deschis de-abia în 2008. De albine n-am să mă las decât când m-or lăsa puterile, însă nu mai e nimic aşa cum a fost, e din ce în ce mai complicat“, îşi începe apicultorul povestea.

„N-am mai văzut trifoi, pălămidă, n-am mai văzut albăstrele“

Albinăritul nu e pentru oricine, certifică apicultorul şi e de acord şi prietenul său. Dă dependenţă, iar albinele au nevoie de grijă nemărginită, înainte de a te răsplăti pe măsură. „De-abia aştept să ajung la ele, sunt copiii care mi-au rămas de când mi-au plecat copiii“, exprimă atât de frumos doamna Maria, soţia interlocutorului nostru, relaţia specială pe care o are cu micile fiinţe.

La cât de mare e ataşamentul, vă închipuiţi cam ce simt apicultorii atunci când îşi văd decimate familiile. Şi nu se întâmplă, din păcate, chiar rar. Dacă iarna e grea, iar albinele mai au şi sechele, în primăvară bilanţul nu poate fi tocmai cel dorit. Şi ierbicidele, această nebunie pe care o trăiesc de ani de zile, de când fermierii îşi permit să facă totul cum vor, când vor, simulând o respectare a normelor în vigoare...

„Ne anunţă primăria că se fac stropiri de la data de, până la data de, o săptămână, zece zile, o bătaie de joc. Păi, eu pot să ţin închise albinele atâta vreme? Mai mult de o zi nu e posibil, dacă e vară, e cald, recomandat este ca stropirea să se facă dimineaţa şi după-amiaza să le eliberăm, cum rezistă altfel?“, se înfierbântă cei doi apicultori, cu gândul la cele păţite în atâtea rânduri. „Într-adevăr, tratamente de felul ăsta s-au făcut întotdeauna, doar că în comunism era totul extrem de bine organizat. Te anunţa că au loc stropiri în ziua cutare, atunci se făceau, acum au asociaţii toţi tractoriştii, toţi şefii de IAS-uri, dă fiecare cum se pricepe, când se pricepe, face ce ştie. Cum tratează, cum fac, cert este că n-am mai văzut trifoi, pălămidă, albăstrele, erau câmpurile pline“, continuă discuţia. „Şi nici n-ai ce să le faci, n-ai sorţi de izbândă. Ce-au reuşit cei de la Oporelu, când le-au omorât atâtea albine, şi-au mai adus şi televiziunea!“, intervine în discuţie şi doamna Constantinescu.


Şi pericolul nu se opreşte la momentul stropirii, atrag apicultorii atenţia, problema este mult mai gravă. „Folosesc neonicotinoide, iar astea se reactivează la fiecare ploaie, cât e planta vie, sunt în sămânţă. Şi chiar dacă albina nu moare, efectivele se decimează, intră slăbite în iarnă şi nu rezistă. N-ai ce să le faci, este o otravă“, continuă apicultorii explicaţiile.

„2016 a fost un an negru pentru apicultură“

La problemele de zi cu zi se mai adaugă, din când în când, şi cele pe care nici atât nu le pot controla. „Mai vine şi câte-un an din ăsta, cum a fost 2016, un an negru, cel mai prost an, n-am dat un kilogram de miere, de-abia au avut pentru stupi, şi nu ştii cum mai faci faţă. Subvenţii nu se mai dau decât pe proiect, şi aşa dacă ai cel puţin 150 de familii. Să zicem că ai 140 şi ceva şi trebuie să suplimenteze hrana, 7-8 kilograme pe stup, de unde iei atâţia bani? Nici tratamentul nu se mai subvenţionează, tot aşa, la peste 50 de stupi. De ce sunt anomaliile astea, să ne oblige să facem hoţii, furtişaguri, cum spunem noi când fură o albină dintr-un alt stup? Fac tinerii proiecte, dar nu ei muncesc, muncesc părinţii lor, pentru că părinţii nu mai pot primi subvenţii“, relatează apicultorii, amintind că sunt poate peste 10 ani de când subvenţia nu se mai acordă în funcţie de cantitatea de miere livrată, sistem la care aveau acces toţi apicultorii, ci în baza unor proiecte.


Şi de-ar fi doar atât, însă lista anomaliilor continuă. De anul trecut, centrele cum este cel pe care l-a deschis Ion Constantinescu în Slatina, nu mai pot comercializa diverse tratamente pentru familiile de albine. „Ni le-au luat nouă şi l-au dat la farmaciile veterinare. Nu mai spun că aici omul venea şi-i şi explicam ce şi cum să facă, mă duceam şi îl şi ajutam dacă avea nevoie, trec şi peste faptul că sunt medici veterinari care mă solicită pe mine să le fac tratamentele la stupi, dar ajung să coste tratamentele cu mult mai mult, fiecare farmacie îşi pune adaosul. La mine Varachetul costa 42 de lei, la farmacie costă 60 de lei. Şi omul nu-l mai cumpără, caută produse mai ieftine pentru paraziţi. Am tot făcut solicitări, sperăm să se revină şi să le putem comercializa din nou, pentru că nu vindeam pur şi simplu un produs, e vorba de mult mai mult“, spune Ion Constantinescu.

Produsul cu valabilitate de 100 de ani

De la teorie şi până la produsul care în micul magazin al apicultorului Ion Constantinescu se vinde cu 25 lei/kg (mierea de mai) sau 20 lei/kg (mierea polifloră) e cale atât de lungă... Drumul începe, la propriu, în primăvară, când apicultorul îşi pune stupii în remorca apicolă (a avut şi camion, dar taxele mari  de plată l-au îndemnat să-l vândă) şi din Priseaca pleacă mai întâi în sudul judeţului Dolj, la Apele Vii sau Calafat, unde la 1 mai salcâmii dau în floare. Se mută apoi în Olt, tot în sud, începe să urce spre Drăgăneşti, poposeşte la Pădurea Călugăreasca, merge apoi spre Domneşti, în Argeş, unde mai rămâne o vreme chiar şi după ce salcâmii îşi scutură florile, la fâneaţă. Diferenţa este de 7-10 zile între regiuni, astfel că albinele au timp să adune ce le trebuie pentru mierea atât de căutată. „Mai merg la Poboru, la pădurea de stejar, pentru mierea de mană, sau mierea neagră, la rapiţă nu merg pentru că am în zonă“, spune Ion Constantinescu, certificând, însă, că alţi apicultori bat ţara toată.

Dragostea pentru albine învinge lipsurile, iar orele petrecute aproape de stup şterg nervii de peste zi. „De-abia aştept s-ajung acasă, să mă duc şi să le ascult cu furtunul, ăsta e stetoscopul meu. Fac asta o dată, de două ori, de trei ori pe săptămână“, mai spune apicultorul înainte ca pe uşă să intre un alt prieten, preşedintele de onoare al Asociaţiei Apicultorilor. Şi aşa discuţia trece la alt palier. De ce n-au ieşit, dacă le-au verificat, dacă s-a făcut zborul de curăţire etc. etc.

După care încep detaliile despre cum se obţine mierea, produsul perfect, cu valabilitate de peste 100 de ani, asta doar „dacă este bine căpăcită“, astfel încât cantitatea de apă conţinută să scadă la 15-16%. „De ventilaţie se ocupă cele tinere, care nu aduc nectar de afară, treaba lor asta e, o mută din celulă în celulă până când se evaporă apa din nectar“, detaliază apicultorii. De aici până la a reda ordinea impecabilă din stup e doar un pas, care este repede făcut.

„Într-o familie de albine e-n felul următor: matca e cea care bagă puietul; albinele-doici sunt cele care cresc puietul - după ce-a eclozat, la o zi-două, curăţă celula de cămăşuiala care se depune; albinele-cisternă aduc apă, că e nevoie şi de apă, polen, propolis, nectar; la urdiniş, la intrare în stup, e instituită o gardă, care nu permite să intre o altă albină sau alţi paraziţi. Au lucrurile foarte bine împărţite. Eeehe, dacă ar merge România noastră după albine, la cât e de bogată ţara asta...!“, concluzionează apicultorii.

CITIŢI ŞI: 

Cum recunoaştem mierea pură. Testul cu borcanul întors este indicatorul care ne arată că mierea este de bună calitate

Care tip de miere este superioară calitativ. Apicultor: „Albina sintetizează întotdeauna ce este mai bun“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: