Mărturii terifiante despre opresiunea din comunism: pastorul închis doi ani în morga închisorii, chiaburul mort în temniţă după ce a înjurat partidul

Mărturii terifiante despre opresiunea din comunism: pastorul închis doi ani în morga închisorii, chiaburul mort în temniţă după ce a înjurat partidul

Închisoare din anii 1950. FOTO: russian7.ru

Peste 200 de oameni au solicitat în ultimii ani Tribunalului Hunedoara daune pentru suferinţele îndurate în timpul regimului comunist. În majoritatea cazurilor, instanţa a constatat caracterul politic al condamnărilor, dar nu a dispus acordarea unor compensaţii. Relatările consemnate în dosarele de despăgubiri prezintă o imagine mai puţin ştiută, terifiantă, a sistemului de opresiune.

În ultimii ani, la Tribunalul Hunedoara au fost înregistrate peste 200 de dosare având ca obiect solicitarea unor despăgubiri în baza Legii 221/2009, privind acordarea unor compensaţii echitabile celor ce au fost persecutaţi de regimul comunist. În majoritatea cazurilor, solicitanţii nu au primit daune pentru suferinţele îndurate de ei sau de familiile lor, legea având prevederi declarate ulterior neconstituţionale. Dosarele înregistrate la tribunal au scos însă la iveală o faţă mai puţin cunoscută a regimului comunist, cea a sistemului său de opresiune.

Suferinţele lui Wurmbrand
Printre cei care au ajuns în faţa instanţei Tribunalului Hunedoara şi au cerut daune pentru suferinţele înaintaşilor lor, petrecute în timpul regimului comunist, s-a aflat Michael Wurmbrand, fiul fostului pastor şi scriitor Richard Wurmbrand (1909 - 2001).

Familia Wurmbrand a solicitat recunoaşterea caracterului politic al urmăririi pastorului de către organele de securitate, a opresiunilor îndurate în timpul regimului, precum şi ca statul român să fie obligat la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral pricinuit prin condamnarea tatălui (Richard Wurmbrand) şi de 200.000 euro pentru privaţiunile politice exercitate asupra mamei sale (Saina Wurmbrand).

„Tatăl reclamantului, Wurmbrand Richard, datorită crezului său politic a făcut parte, din convingere, dintre primii activişti ai Partidului Comunist, încă din anul 1924, ajungând în atenţia siguranţei Statului din cadrul Poliţiei Timişoara. Aflat în acea conjunctură, acesta a fost forţat şi şantajat să divulge membrii organizaţiei comuniste din Banat, atrăgându-şi astfel oprobriul  comuniştilor, care l-au persecutat atât pe el cât şi pe familia sa. Ulterior, Richard Wurmbrand s-a creştinat, devenind pastor evanghelic, propovăduind credinţa creştină şi luptând împotriva comunismului, prin orice mijloace şi pe toate căile. A devenit ţinta furiei oarbe a aparatului de represiune comunist care nu a precupeţit nici un efort să-l umilească, să-l chinuie purtându-l 14 ani prin puşcărie. Prin Decizia nr.2220/1950 a Curţii Bucureşti, Richard Wurmbrand a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică şi confiscarea întregii averi, fiind arestat la data de 29 februarie 1948. În urma admiterii recursului în supraveghere declarat de Procurorul general al RPR, prin schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina sa din crimă contra umanităţii în crimă de o activitate intensă contra clasei muncitoare, Richard Wurmbrand a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea. A fost eliberat la 28.07.1964 ca urmare a Decretului de graţiere nr.411/1964. Instanţa a reţinut că atât pe durata anchetelor penale la care a fost supus, cât şi ulterior, pe perioada executării pedepsei Richard Wurmbrand a fost bătut cu bestialitate, înfometat, umilit, fapt ce a condus la îmbolnăvirea sa de TBC osos. Acesta a fost dus în aşa zisa morgă a Penitenciarului unde stăteau condamnaţii muribunzi, unde a fost ţinut doi ani. Şi cu toate acestea, datorită tăriei de caracter şi a profundei sale credinţe, tatăl reclamantului a supravieţuit calvarului închisorilor comuniste, reuşind în cele din urmă să emigreze în Statele Unite ale Americii”, se arată în dosar. Soţia pastorului a fost internată într-o colonie de muncă, pe durata a doi ani, iar fiul Michael a avut de pătimit de pe urma necazurilor părinţilor săi.

Tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării lui Richard Wurmbrand şi a internării soţiei sale, dar a respins pretenţiile civile ale reclamatului.

A murit în închisoare după ce a înjurat partidul
Au fost cazuri în care statul a fost obligat la plata unor despăgubiri materiale către urmaşii victimelor opresiunii. O femeie din Orăştie a relatat că bunicul ei şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în închisoare, condamnat pentru că ar fi înjurat regimul comunist. Nicolae M. a fost arestat în septembrie 1957, la câteva zile după o altercaţie cu un miliţean.

„S-a reţinut în sarcina lui acestuia că Nicolae M., născut în 1900, a fost desemnat în seara zilei de 27 august 1957 să efectueze paza la batoza din arie, iar acesta, în loc să îşi îndeplinească însărcinarea primită, s-a dus la o cârciumă, unde a consumat băuturi alcoolice. Căutat fiind de şeful de post de miliţie, Nicolae a declarat că nu face pază la batoza statului, motiv pentru care a fost amendat contravenţional, situaţie în care a refuzat să semneze procesul verbal de contravenţie şi l-a înjurat pe miliţian şi regimul comunist, reţinându-se astfel, că acesta, prin atitudinea sa a făcut propagandă pentru schimbarea ordinei sociale existente. Ulterior, în timpul executării pedepsei, Tribunalul Suprem al RPR a casat hotărârile de condamnare de 3,6 ani de închisoare, majorându-se pedeapsa lui M.N. la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii acestuia, reţinându-se că fapta sa prezintă pericol pentru securitatea statului, astfel că se impune o pedeapsă mai mare. În urma regimului de detenţie foarte dur, care viza practic exterminarea fizică a deţinuţilor politici, bunicul reclamantei a decedat în Penitenciarul Gherla, la data de 5 noiembrie 1959”, se arată în dosar. Instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării şi a stabilit ca statul român să plătească daune de aproape 70.000 de lei pentru averea confiscată.

Deportaţi în URSS

Peste 40 dintre procesele prin care au fost solicitate despăgubiri prin Legea 221/2009 au fost deschise de hunedoreni care în perioada 1945 – 1949 au fost deportaţi în lagărele de muncă din URSS, în regiunea minieră Dombas. În cele mai multe dintre cazuri, victimele opresiunii au fost etnici germani din oraşele Văii Jiului, transportaţi pentru a munci „la reconstrucţia URSS”. Pentru câţiva ani aceştia au lucrat şi au trăit în condiţii foarte grele, în lagărele Ucrainei, au suferit de foame, de frig, de lipsa condiţiilor de igienă şi de asistenţă medicală, fiind duşi şi aduşi de la lucru sub pază militară, trăind adăposturi înconjurate cu sârmă ghimpată.

Două hunedorence de etnie germană a solicitat instanţei, pe lângă recunoaşterea caracterului politic al deportării bunicilor şi mamei sale în URSS, în perioada 1945 – 1947 şi despăgubiri de două milioane de euro.

„Bunicii materni şi mama reclamantelor au fost iniţial internaţi în lagărul de concentrare de la Târgu Jiu, fiind luaţi de la domiciliul lor de către jandarmi şi duşi cu forţa în vagoane de  animale, de unde au fost transportaţi în lagăr. Acolo condiţiile de viaţă erau foarte grele în sensul că nu li se oferea hrană, nu au avut posibilitatea să se spele, fiind izolaţi de restul lumii. De acolo în data de 13 ianuarie 1945 au fost trimişi în fosta URSS unde după câteva luni, Schinnerl O. a decedat. Cazarea s-a făcut în nişte bărăci neîncălzite, fără posibilităţi de menţinere a igienei, hrana primită fiind proastă, iar condiţiile de muncă forţată fiind grele, aceştia, lucrând în agricultură şi în mină de cărbune. Mama reclamantelor a rămas cu profunde traume psihice evitând în permanenţă să vorbească despre cele trăite. Nici tatăl reclamantelor nu a avut o viaţă mai uşoară fiind şi el deportat în aceleaşi condiţii în fosta URSS”, se arată în dosar.

Urmaşii altei hunedorence de etnie germană au solicitat daune de 290.000 de euro, pentru traumele similare suferite de femeia deportată în URSS.

„Mama reclamantului în data de 16 ianuarie 1945 şi împreună cu alţi cetăţeni români de etnie germană a fost dusă cu forţa în trenuri de marfă (top bow-vagon), călătorind în condiţii groaznice timp de 21 de zile, până în oraşul Djerjinsk, regiunea Dombas din fosta URSS. Ajunsă la destinaţie, mama reclamantului a fost cazată în lagărul Makievka, împrejmuit cu două garduri de sârmă ghimpată şi păzit de NKVD. În acest lagăr de muncă locuiau câte 40-60 de persoane într-o încăpere mizeră din barăci improvizate cu pereţi făcuţi din câte două scânduri cu rumeguş în mijloc, sigurul mijloc de încălzire fiind câte o sobiţă cu cărbune pe coridor, cu care se încălzeau doar pereţii. Din lagăr, erau escortaţi sub pază armată până la locul de muncă, care era mina de cărbune din apropiere, unde se lucra cu târnăcopul şi lopata. Din cauza acestor condiţii inumane, mulţi dintre cei deportaţi au murit, iar majoritatea au rămas cu sechele fizice sau psihice pentru tot restul vieţii, mama reclamantului fiind repatriată după aproape 5 ani, la finele anului 1949, cu un transport de bolnavi, având tifos”, se arată într-un alt dosar.

Povestea rebelului ucis de comunişti
O poveste aparte este cea a unui comerciant rebel din Deva, împuşcat de autorităţile regimului comunist, la o reconstituire. Fiul său au cerut, fără succes, daune morale de 150.000 de euro, în schimb a obţinut dovada că Ioan G. a fost victimă a regimului de opresiune. „Tatăl reclamantului, numitul Ioan G., a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de complicitate la insurecţie armată, reţinându-se în sarcina sa, că în ziua de 22 ianuarie 1941, înarmat cu o puşcă mitralieră YB a luat parte la ocuparea Chesturii Poliţiei din Deva, activând intens în rândurile rebelilor legionari la ocuparea locurilor publice din oraş. A mai fost condamnat în 1948 pentru fals, reţinându-se că infracţiunea a fost săvârşită în scopul ridicării sumei de 70.000 lei de la Banca „Casa de păstrare”, prezentând o combie în alb”, se arată în documente.

Rebelul din Deva a avadat însă din Penitenciarul Oradea, ar fi făcut câteva spargeri şi ar fi jefuit doi factori poştali, acuzaţii nedovedite din probele administrate în cauză. „Pentru a se sustrage de la sancţionarea faptelor sale a dispărut de la domiciliu, stând fugar prin păduri, fiind identificat în cele din urmă în podul unei şuri. A fost înconjurat şi somat să se predea, iar in urma unui schimb de focuri a fost iniţial rănit prin împuşcare în maxilarul inferior, iar apoi s-a predat întrucât nu mai avea puterea să tragă. Ulterior lui Ioan i s-a solicitat să participe la o reconstituire a locului pe unde a traversat răul Mureş, ocazie cu care a fost împuşcat mortal, motivându-se că ar fi încercat să fugă printr-un lan de porumb”, se arată în dosar.


Vă recomandăm şi:

FOTO Adevărata faţă a Hunedoarei din 1960. Oraşul oţelului a fost copleşit de muncitori, iar mii de oameni locuiau în cartierele de barăci insalubre

Un document cu caracter secret în anii 1960, păstrat în prezent la Arhivele Naţionale – Judeţul Hunedoara, oferă informaţii preţioase şi mai puţin ştiute despre istoria recentă a Hunedoarei. La sfârşitul anilor 1950, autorităţile din Hunedoara se confruntau cu o situaţie ieşită din comun: oraşul devenise supraaglomerat, iar în ciuda investiţiilor masive, administraţia făcea faţă cu greu creşterii populaţiei.

Primul ambasador al SUA care a vizitat Hunedoara în comunism: americanul plimbat prin castel şi combinat a rămas uimit de sporul populaţiei

În martie 1972, la un deceniu după ce primise vizita liderului URSS Nikita Hruşciov, oraşul Hunedoara a fost gazdă, pentru o zi, a ambasadorului american Leonard Carpenter Meeker (1916 – 2014). Autorităţile locale s-au mobilizat pentru a-i face vizita cât mai plăcută.

Filmul crimelor comise de Armata Roşie în România după 23 august: femei împuşcate în cap sau călcate cu camionul de sovietici, execuţii mafiote, violuri

Un număr impresionant de crime, jafuri şi violuri, comise asupra populaţiei civile, au lăsat în urmă trupele sovietice care au tranzitat sau au staţionat în vestul ţării, după 23 august 1944. Arhivele judeţului Hunedoara păstrează sute de documente de anchetă şi plângeri privind infracţiunile grave comise de ostaşii Armatei Roşii în cei trei ani în care au ajuns în judeţ. Multe dintre ele au rămas nepedepsite de autorităţi


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: