Generalul Bem, controversatul erou al maghiarilor de la 1848. A cucerit oraşele Ardealului, dar a sfârşit islamist

Generalul Bem, controversatul erou al maghiarilor de la 1848. A cucerit oraşele Ardealului, dar a sfârşit islamist

Generalul Ioseph Bem.

Josef Bem a fost una dintre cele mai controversate personalităţi care şi-au legat numele de mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului al XIX-lea. Generalul polonez din fruntea insurgenţilor maghiari a cucerit cu trupele sale cele mai importante oraşe din Transilvania. A murit însă la un an de la încheierea revoluţiei, după ce fugise în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la islamism.

Ştiri pe aceeaşi temă

Generalul Josef Bem (1795 - 1850) a fost unul dintre personajele cheie ale Revoluţiei de la 1848. În tinereţea sa, Jospeh Bem a slujit în armata imperială franceză, sub Napoleon Bonaparte şi a primit legiunea de onoare şi crucea regală pentru faptele de vitejie. Militarul polonez avea să-şi lege numele de Revoluţia de la 1848. În primăvara anului 1848, la Viena, din ordinul guvernatorului de facto al Ungariei Lajos Kossuth, Bem a devenit comandantul armatei revoluţionare maghiare, implicată în acţiunile de pe teritoriile Ungariei şi al Transilvaniei.

Potrivit istoricilor, generalul polonez din fruntea revoluţionarilor antihabsburgi a preluat comanda unei armate de 10.000 de secui. În toamna anului 1848, la Dej, trupele sale i-au învins pe austrieci şi pe românii loiali Curţii Imperiale, iar în primăvara anului următor, Bem a cucerit Clujul, apoi Braşovul şi Sibiul, cele mai importante oraşe ale Ardealului.

„Nepriceperea şi lipsa unui plan unitar de operaţiune pricinuiră în curând înfrângerea şi dizolvarea armatei imperiale din Ardeal. Ungurii izbutiră încă din decembrie 1848 să spargă linia de apărare de la Ciucuea, să împrăştie cetele de lăncieri ale tribunilor Nicolae Corcheş şi Iosif Moga şi sub conducerea într-adevăr genială a generalului Bem, să strâmtoreze pe colonelul Urban şi să-l azvârlă peste Carpaţi, în Bucovina. Ungurimea din Ardeal prinse din nou curaj, astfel că satele româneşti văzură iarăşi prăpăd şi barbarie, ce lăsau în urma lor voluntarii şi gardiştii unguri”, relata istoricul Silviu Dragomir, autor al volumului „Avram Iancu” (1924).


S-a convertit la islam

Generalul Bem a fost înfrânt, în 31 iulie 1849, în bătălia de la Albeşti (lângă Sighişoara), de armatele austrice sprijinite de români şi de forţele ţariste, iar în 13 august 1849, armata sa a capitulat la Şiria, lângă Arad. În timp ce alţi 13 generali ai armatei revoluţionare maghiare au fost executaţi pentru înaltă trădare, Josef Bem a fugit în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la islam, împreună cu 72 de ofiţeri şi cu 6.000 de soldaţi, din subordinea sa.

Despre generalul Bem şi convertirea sa la islamism, ca şi a celor din anturajul său a relatat Eugene Poujade, diplomat francez detaşat la Bucureşti, în funcţia de consul.

„Când insurecţia maghiară a fost înfrântă, mai degrabă prin discordie şi spiritul injust, exclusivist al ungurilor decât prin armatele ruse, conducătorii acestei revoluţii s-au retrs pe teritoriul românesc şi otoman prin toate ieşirile păzite de ofiţerii corpului de armată al lui Omer – paşa şi au fost primiţi, cu onoruri, care i-au iritat pe ruşi şi pe austrieci. O masă de refugiaţi obscuri, care nu erau revendicaţi nici de Austria, nici de Rusia – unguri, germani, polonezi – năvăleau spre Bucureşti şi-şi renegau credinţa în public în palatul ocupat de Omer – paşa”, scria Eugene Poujade, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române.

Bem şi-a luat numele de Amurat Paşa, în onoarea sultanului în solda căruia intrase şi a fost numit guvernator al provinciei siriene Alep.

Rănile nevindecate ale generalului
Memorialistul John Paget, susţinător al revoluţionarilor maghiari din Transilvania, îi lăuda calităţile militare. Bem, afirma John Paget, se expunea pericolului cel mai mare însă a de cele mai multe ori scăpa. Aghoitanţii săi mureau însă pentru el. „Adesea ofiţerii săi superiori şi personalul nu ştiau nimic despre intenţiile sale până când nu erau date ordinele pentru executarea lor”, relata John Paget, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române.

În ultimii săi ani de viaţă, generalul polonez era foarte bolnav, din cauza rănilor suferite de-alungul carierei sale militare începute la vârsta de 15 ani.

„Generalul Bem suferea de pe urma unor răni necicatrizate, era slab, lipsit de putere şi părea mult mai bătrân decât era în realitate. După căderea Vienei, Bem a fugit în Ungaria deghizat în vizitiu şi s-a grăbit spre Budapesta, unde s-a oferuit să fie pus în slujba guvernului ungar. În timpul şederii sale în Pesta, un tânăr polonez care venise să se alăture armatei ungare, întărâtat de rapoarte în vare Bem era numit trădător şi se spunea că a predat Viena, a intrat în camera acestuia să-l omoare. A descărcat un pistol aproape de capul lui, dar, din fericire, glontele nu i-a atins decât obrazul. Tânărul polonez a fost arestat, dar Bem i-a obţinut ierarea. Puţin înainte ca revoluţia să izbucnească, Bem, care trăise la Paris, a plecat la Londra, unde a suferit o operaţie de înlăturare a unui glonte, care stătea în coapsă de 20 de ani, după un duel”, relata John Paget, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române. Bem fusese rănit grav la un braţ în timpul luptelor din Simeria, completa autorul.

Joseph Bem a murit în 1850, la vârsta de 55 de ani.

Îşi prevăzuse sfârşitul

Modul de viaţă al generalului era descris astfel: „era catolic până la convertirea la islamism şi vorbea poloneza cu o fluenţă neaoşă, franceza foatrte bine, dar germana sa era, după cum mi-a spus poştaşul, foarte greoaie şi stricată, iar când îşi făcea timp reuşea să se explice în întregime şi în mod clar. Tenul său era palid şi bolnăvicios şi, deşi extragerea unui glonte dintr-un os l-a uşurat foarte tare, rana nu s-a vindecat niciodată şi era nevoie de o oră întreagă pentru a fi bandajat şi îmbrăcat în fiecare dimineaţă, de două slujnice care îl însoţeau peste tot şi, prin urmare, fiind schilod nu putea urca pe cal, dar trebuia ridicat de doi oameni ceea ce, fără îndoială, contribuie la uimirea faţă de campaniile sale extraordinare”, relata John Paget.

Micul său dejun obişnuit conţinea cafea şi curcan copt sau fript, după aceea rămânea adesea în camera sa scriind depeşe şi, câteodată, lucrând cu secretarul, nu-i plăcea să-i fie făcute anunţuri decât dacă erau de o importanţă decisivă, afirma John Paget. "Era plăcut în maniere, dar sub niciun chip din punct de vedere al conversaţiei sau social. Lua prânzul la ora patru, singur, rareori sau niciodată cu personalul său, care mânca într-un apartament alăturat şi cu care conversa puţin sau deloc. I-a spus poştaşului că nu are nicio şansă să trăiască mai mult de anul 1850 şi vestea recentă a morţii sale arată că pronosticul său, întemeiat fără îndoială pe conştiinţa unui organism zdruncinat, s-a dovedit corect”, completa John Paget, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române


Vă recomandăm şi:

Cum erau vândute fetele de măritat în secolul XIX. Tradiţia fascinantă a Târgului de fete de pe Muntele Găina

Târgul de fete de pe Muntele Găina i-a fascinat dintotdeauna pe călătorii străini. Povestea a acestui obicei, aşa cum se desfăşura la sfârşitul secolului XIX, a fost relatată în detaliu de scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi". Autorul se arăta impresionat de tradiţia din Apuseni, dar oferea şi o explicaţie pentru ea.

Avram Iancu, 10 mituri despre „crăişorul munţilor”: iubita unguroaică, luptele moţilor, depresia şi refuzul împăratului

Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.

Atrocităţile Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan: copii despicaţi cu toporul, aruncaţi în furci, femei îngropate de vii. Cum au fost pedepsiţi capii revoltelor

Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a fost considerată un moment crucial din istoria Transilvaniei. Mărturiile păstrate din timpul evenimentelor petrecute în toamna târzie a anului 1784 vorbesc despre momente cumplite şi crime inimaginabile, săvârşite atât de iobagii participanţi la răscoală, cât şi de către cei care au reprimat-o.


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările