Ce s-a ales de mineri la 17 ani după bătălia de la Costeşti. Culisele violenţelor încheiate cu Pacea de la Cozia şi decăderea apocaliptică a oraşelor-mină

Ce s-a ales de mineri la 17 ani după bătălia de la Costeşti. Culisele violenţelor încheiate cu Pacea de la Cozia şi decăderea apocaliptică a oraşelor-mină

Mineriada 1999. FOTO: AP.

Evenimentele care au culminat, pe 23 ianuarie 1999, cu Pacea de la Cozia au rămas în istorie ca apogeul puterii minerilor din Valea Jiului. De acolo nu se mai putea merge decât în jos. Şi s-a ajuns atât de jos, încât localităţile prospere de acum 25 de ani au devenit ruine, iar titanii acelor vremuri scormonesc în munţii de bolovani în căutare de cărbune ca să aibă ce mânca.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul anului 1999, România a fost la un pas de război civil. În noaptea de 21 spre 22 ianuarie, preşedintele Emil Constantinescu a decretat „stare de urgenţă“ pe întreg teritoriul ţării, imediat după ce minerii din Valea Jiului au luat prizonieri 1.500 de jandarmi şi pe prefectul de Vâlcea la capătul luptelor dure purtate între ortaci şi forţele de ordine în localitatea Costeşti. 20.000 de mineri se aflau în drum spre Bucureşti, mobilizaţi de liderul Miron Cozma, revoltaţi de anunţul Guvernului privind închiderea primelor două mine din Vale. Conflictul violent a fost aplanat temporar prin „Pacea de la Cozia“, cum a rămas în istorie acordul semnat pe 23 ianuarie 1999 între premierul Radu Vasile şi Miron Cozma. În anii imediat următori, exploatările miniere din toată ţara s-au închis însă una după alta, iar ortacii au pierdut definitiv statutul de cea mai influentă şi temută categorie profesională din România.

Bătălia de la Costeşti, punctul culminant al celei de-a cincea mineriade din România, a fost o consecinţă a anunţului Guvernului din 16 decembrie 1998, privind închiderea minelor de la Dâlja şi Bărbăteni, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din Valea Jiului. Pe 18 decembrie 1998, Miron Cozma, şeful Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, a declanşat greva generală.

Minerii au cerut renunţarea la decizia de închidere a minelor şi salarii mărite. Refuzul ministrului Industriilor, Radu Berceanu, şi a prim-ministrului Radu Vasile de a se deplasa la Petroşani i-a iritat şi mai mult pe mineri. Până pe mijlocul ianuarie 1999 au protestat pe străzile Petroşaniului zilnic în jur de 15.000 mineri. Pe 14 ianuarie 1999, liderii minerilor au formulat un nou set de revendicări inacceptabile, printre care salarii compensatorii de 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viaţă.

CAPTURAREA JANDARMILOR

Pe 18 ianuarie, minerii comandaţi de Miron Cozma au plecat în marş spre Bucureşti. Ortacii au depăşit lejer mai multe baraje ale jandarmilor, care s-au retras constant în tentativa de a evita o confruntare violentă. Pe 20 ianuarie, minerii au reuşit să ajungă la Horezu, judeţul Vâlcea. Istoricii au remarcat ulterior organizarea remarcabilă a ortacilor, apropiată de cea a unei structuri militare. Cei aproximativ 20.000 de mineri au fost informaţi de cercetaşii din avangardă despre plasarea unui dispozitiv masiv de apărare al jandarmilor la Costeşti, localitate aflată în Vâlcea, la graniţa cu judeţul Gorj. Folosind tactici de învăluire, minerii au capturat pe 21 ianuarie 1999 trei sferturi dintre cei 2.000 de jandarmi trimişi să-i oprească, precum şi pe prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu, venit la negocieri.

„COZMA RĂCNEA TOATĂ ZIUA“

În ianuarie 1999, Constantin Hrincă, unul dintre minerii participanţi la marşul spre Bucureşti, era lăcătuş la Mina Dâlja. Îşi aminteşte şi acum atmosfera din Valea Jiului înainte de plecarea spre Bucureşti. „A venit zvonul, de la Combinat, că se închid Mina Aninoasa şi Mina Dâlja. Dâlja era printre cele mai bune mine din Vale, cărbunele era de o calitate foarte bună şi nu mai necesita spălare. Am stat 8 zile în grevă în curtea combinatului. Cozma răcnea tare acolo toată ziua. Eu nu prea am fost de acord cu chestiile astea, nici cu şefii veniţi peste noapte. Mi-au plăcut şefii care şi-au câştigat poziţia prin muncă. Cozma nu făcuse absolut nimic, decât cu răcnitul“, rememorează bărbatul.

Drumul spre Capitală, povesteşte Hrincă, a fost anevoios, însă minerii au primit, pe drum, autobuze cu care să se deplaseze şi provizii, un detaliu ciudat al mineriadei. Oficial, autorităţile declamaseră că venirea minerilor nu este dorită şi că se fac eforturi pentru oprirea ortacilor. „Erau elicoptere care ne urmăreau de deasupra. Au detonat o stâncă, au zis că ne opresc, şi aruncau de sus cu un fel de gaze lacrimogene“, detaliază Hrincă. Îşi aminteşte şi de bătălia de la Costeşti dar spune că el, spre seară, s-a întors cu o maşină acasă. Apoi, s-a reîntors să-şi caute nepotul. I-a găsit pe ortaci la Râmnicu Vâlcea, la Sala Sporturilor. „După ce au terminat cu Costeştiul s-au dus la Vâlcea. Le aduseseră caserole de mâncare, erau munţi de caserole cu mâncare. În timpul ăsta a început balamucul – «Hai la Cozia la mânăstire să dăm la pace!». Şi de acolo s-a terminat“, încheie scurt fostul miner.

BARAJUL, „O CARICATURĂ RIDICOLĂ

Altfel a văzut lucrurile Gavril Dejeu, ministru
de interne în Guvernul Radu Vasile în perioada mineriadei. Dejeu şi-a dat demisia în seara zilei de 19 ianuarie, când minerii au trecut de toate barajele forţelor de ordine din Defileul Jiului.

„Personajul devenit emblematic, pe nume Miron Cozma, avea probleme de împărţit cu autorităţile judiciare ale statului, pe care urmărea să le rezolve cu ajutorul minerilor. Cum se ştie, el fusese adus în faţa instanţelor de judecată, iniţial în stare de arest, pentru Mineriada din 1991. Hotărârea judecătorească prin care faptele imputate erau calificate simple acte de huliganism şi tulburare a liniştii publice fusese desfiinţată, iar acum dosarul se afla în faţa Instanţei Supreme sub învinuirea de subminare a puterii de stat, cu perspectiva unei severe condamnări. Citat de nenumărate ori la proces cu de altminteri fusese citat şi în faţa organelor de cercetare penală, el se eschiva ameninţător în spatele rândurilor de ortaci, pe care la rându-i îi instiga la nesupunere şi la revoltă“, scrie Gavriel Dejeu în volumul autobiografic ”Pe firul evenimentelor” publicat în 2014 la Editura Eikon din Cluj Napoca. 

Dejeu adaugă în lucrare că Guvernul Radu Vasile a făcut eforturi financiare uriaşe, riscând intrarea României în incapacitate de plată, pentru a plăti salariile restante ale minerilor şi a sterge datorii de miliarde de lei ale minelor, imediat după declanşarea grevei generale. Însă tentativele autorităţilor de a-i linişti pe mineri au fost întâmpinate de liderii ortacilor cu revendicări şi mai dure, imposibil  de satisfăcut.


FOTO: AP.

„Aveam să văd cu stupefacţie la televizor modul cum se desfăşoară ostilităţile în noaptea şi dimineaţa zilei de 19 ianuarie. Imediat mi-am dat seama că a fost vorba de nerespectarea ordinului de a se întreprinde tot ce era necesar pentru bararea trecerii minerilor prin Defileu, după care am corelat situaţia cu unele informaţii venite pe calea media, despre posibila implicare a unor organe locale de decizie în facilitarea trecerii cu uşurinţă a minerilor. Aşa-zisul baraj ridicat în calea minerilor era mai mult o caricatură ridicolă, format din pietriş şi nisip intercalat de nişte maşini-camioane vechi , mici, scoase din uz, aşezate abia pe jumătatea drumului. Nu-ţi trebuia decât un banal buldozer pentru a trece prin el ca prin varză“, mai scrie Dejeu în volumul citat.


FOTO: AP.

COZMA L-A LĂUDAT PE RADU VASILE PENTRU CURAJ

În 2013, după moartea lui Radu Vasile, Miron Cozma avea să declare, pentru Mediafax, că fostul premier Radu Vasile a fost un om foarte curajos venind la Cozia, în 1999, iar prin pactul încheiat atunci a fost evitat un război civil. „Poate că eu ar trebui să fiu unul din cei mai vehemenţi acuzatori faţă de activitatea dumnealui, însă nu pot (...). Eu am o mare admiraţie faţă de oamenii care au curaj în această ţară, chiar în situaţii de criză. Pentru mine Radu Vasile a fost un om foarte curajos venind la Cozia“, a spus Cozma.

Despre acest eveniment, Gavril Dejeu notează: „Aşa-zisa pace de la Cozia a pus capăt ostilităţilor şi i-a îndreptat pe mineri spre casele lor. O pace ca trasă din condei, surprinzător de repede încheiată, dacă luăm în considerare trenajul tratativelor anterioare, starea deosebit de încordată, ca şi durata derulării evenimentelor care au determinat confruntarea cu organele statului“.

Culisele negocierilor purtate la Cozia

În timpul nopţii de 21 spre 22 ianuarie 1999, preşedintele Emil Constantinescu a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul României. Lideri politici extremişti, precum Corneliu Vadim Tudor, instigau la revoltă muncitori din toată ţara. Înainte de plecarea din Valea Jiului, Miron Cozma a creat o diversiune de proporţii, minţindu-i pe ortaci că 7.000 de muncitori de la Uzinele Tractorul şi Roman din Braşov au ieşit în stradă şi că metroul din Bucureşti le vor oferi sprijin, odată ajunşi în Capitală.

Degenerarea evenimentelor şi iminenţa unui război civil l-a forţat pe primul ministru Radu Vasile să plece în calea minerilor. Negocierilor dintre cele două părţi s-au purtat la Mănăstirea Cozia, aflată la 60 de kilometri distanţă de Costeşti. După patru ore de discuţii între Radu Vasile şi Miron Cozma (foto) s-a semnat un acord, denumit ulterior „Pacea de la Cozia“, prin care Guvernul a promis că nu va mai închide minele Dâlja şi Bărbăteni, iar liderii minerilor nu vor fi urmăriţi penal.

În februarie 1999, după ce Miron Cozma a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru mineriada din 1991, minerii au avut o nouă tentativă de a debarca Guvernul. Marşul pe care l-au iniţiat, a şasea şi ultima mineriadă din România, a fost stopat de jandarmi la Stoeneşti-Olt. Întrebat ulterior cum au decurs discuţiile cu liderul minerilor, fostul prim-ministru Radu Vasile a răspuns franc: „Ce i-am promis lui Cozma? Fotbalişti!“. (Ramona Găină)

Trista soartă a oraşelor-mină din Valea Jiului

Localităţi depopulate, împânzite de ruine şi dărâmături, comunităţi întregi lăsate fără locuri de muncă, oameni care şi-au pierdut orice speranţă. Este tabloul social al celor mai multe dintre oraşele Hunedoarei care s-au dezvoltat prin industria minieră. Un judeţ bogat în resurse minerale, celebru în trecut pentru zăcămintele de aur, fier şi cărbune, nu a găsit soluţii pentru a contracara declinul industriei grele din ultimele decenii. Cele mai multe dintre oraşele miniere din judeţul Hunedoara au ajuns oraşe moarte economic. Comunităţile care au prosperat decenii de pe urma exploatărilor de aur, cupru, cărbune şi fier au primit lovituri necruţătoare în ultimii ani. „Weekend Adevărul“ vă propune un reportaj amplu printre ruinele cu aspect apocaliptic ale industriei minere din Valea Jiului şi Munţii Apuseni.


Aninoasa, urbea-fantomă care îl regretă pe Ceauşescu

Mai puţin de 5.000 de oameni trăiesc acum în Aninoasa, cel mai mic oraş din Valea Jiului. Aşezarea a primit recent eticheta de „oraş falimentar“ din cauza datoriilor înregistrate de primărie. Celor care ajung în Aninoasa şi urcă pe dealul unde se află ruinele fostei exploatări miniere, clădiri pustii cu pereţi şi geamuri sparte, li se dezvăluie panorama unei aşezări-fantomă. Blocurile înnegrite, construite în anii ’70 de-a lungul fostei străzi a minei sunt locuite în cea mai mare parte de pensionari.

Unele clădiri, fără ferestre şi uşi, n-au fost folosite niciodată. Fostele fabrici de pâine, cofetării, cantine şi restaurante ale minerilor au rămas şi ele în paragină. Pe strada mai tot timpul pustie din Aninoasa, camioanele şi autobuzele minei nu au mai trecut de zece ani, de când exploatarea minieră s-a închis definitiv. Un vagonet ruginit pe care localnici l-au umplut cu gunoaie aminteşte de data de 17 aprilie 2006, când a fost pus lacătul peste exploatarea minieră, înfiinţată în anul 1880.

„În 2006, comunitatea a trăit o adevărată tragedie. Ştiam că Aninoasa, o mină uscată, dădea cel mai bun cărbune din Valea Jiului, avea cele mai bune straturi, iar de aici se mai putea scoate cărbune încă vreo 50 de ani, dar cei care au condus-o, vreo 12 directori după 1990, au fost de acord să fie închisă. Aninoasa e moartă. Au rămas din ea doar blocurile comuniste“, spune Doru Istrate, un fost inginer. Bărbatul povesteşte cum o mulţime de instalaţii valoroase de cupru şi fier au fost lăsate în galeriile inundate şi blindate pentru ca hoţii de fier vechi să nu se mai aventureze în ele.

A VRUT SĂ TRANSFORME MINA ÎN MUZEU

Fostul primar din Aninoasa, Ilie Botgros, a încercat să le îndulcească amarul foştilor mineri, promiţându-le că o parte a minei închise va fi transformată în muzeu. Proiectul fantezist a eşuat la fel ca toate planurile de redresare a oraşului din ultimii ani. De un deceniu, blocurile cenuşii din Aninoasa sunt dotate cu conducte de gaz, însă gazul n-a ajuns încă la localnici. Investitorii promişi nu au venit nici ei. Localnicii par condamnaţi să trăiască din amintiri. „Îl regretăm pe Ceauşescu, pentru că atunci o duceam bine, iar acum ne simţim ca într-o peşteră din care nu mai avem scăpare. Cine mai calcă în Aninoasa?“, se întreabă Maria, o fostă muncitoare din mină.




Pensionara se plânge de afecţiuni şi, mai ales, de frigul din apartament. Din cauza sărăciei, a ajuns să pună hainele luate din magazinele second-hand pe foc. Foştii mineri trăiesc adevărate drame. „Unul dintre copiii mei a plecat în Anglia, altul a ajuns să lucreze în Braşov. Nu s-au mai întors. Acum, toţi cei care mai caută de lucru se împrăştie în alte locuri. Mineritul s-a închis aici pentru că Valea Jiului era o forţă şi era unitate între mineri, iar guvernanţilor le-a fost frică de noi“, conluzionează Nicolae Knebel, un fost miner, în vârstă de 59 de ani.

MINERII REVOLUŢIONARI

De la mina din Aninoasa, în vara anului 1990 a pornit un contingent important de ortaci spre Bucureşti, pentru „a restabili ordinea“ în timpul celei mai sângeroase mineriade (13-15 iunie 1990). Foştii mineri nu mai vor să-şi amintească de acea perioadă. Susţin că au fost manipulaţi, urcaţi în autobuze şi apoi în trenurile de Capitală, fără să ştie, de fapt, pentru ce „luptă“. „Credeam că ne apărăm ţara, căci am văzut la televizor maşini incendiate şi revolte“, spune Ilie, un pensionar. Fost miner şi el, bărbatul îşi aşteaptă pensia, aşezat pe un scaun de plastic în faţa magazinului sărăcăcios de cartier, unde se vând butelii de gaz, băuturi şi cafea. În Aninoasa, singurele afaceri profitabile le mai fac hoţii de cărbune. Zeci de romi descarcă în fiecare zi cu lopeţile huilă din vagoanele de marfă care staţionează pe linia ferată, la ieşirea din oraş. Sacii de cărbune le sunt vânduţi localnicilor, direct din căruţe, cu 10 lei bucata.

„Am pierdut mulţi colegi în subteranele minei Petrila“

Ultimul vagonet cu cărbune scos la suprafaţă din subterane a fost întâmpinat cu lacrimi în ochi de câteva zeci de mineri şi foşti angajaţi ai minei Petrila. Ba chiar a fost adusă fanfara pentru a marca, prin muzica funebră, oprirea activităţii celei mai vechi exploatări de huilă din Valea Jiului. Mina oraşului Petrila a încetat să mai funcţioneze în 30 octombrie 2015, după 156 de ani de la înfiinţare. A fost, decenii întregi, alături de mina Lonea, principalul motor economic al oraşului cu 25.000 de locuitori, de la poalele Parângului.

MAI MULŢI CÂINI VAGABONZI DECÂT MINERI

În 1990, în mina Petrila lucrau până la 4.000 de oameni. Erau percepuţi ca o forţă de temut, care împreună cu miile de ortaci din celalte exploatări din Valea Jiului puteau răsturna guverne. Atmosfera Petrilei din prezent nu mai aminteşte de vremurile anilor 1990. Liniştea şi dezolarea domnesc peste oraş. Pe malul Jiului de Est, râul care desparte blocurile gri de terenurile minei, o mulţime de clădiri industriale, ponosite, ocupă o întindere de câteva zeci de hectare. Câinii vagabonzi se perindă printre ele, adăpostindu-se la umbra vagonetelor ruginite şi a utilajelor scoase de mai mulţi ani din uz. Numărul patrupedelor pare mai mare decât al ortacilor rămaşi în Petrila.



De vechea mină localnicii sunt legaţi sufleteşte, chiar dacă unora le-a adus suferinţă. „Din păcate, am pierdut mulţi colegi aici. Multe familii au rămas fără stâlpul casei, în urma exploziilor din subteranele Minei Petrila. Au fost salvatori care au murit în mină şi mineri care şi-au pierdut viaţa aici. În ciuda numeroaselor tragedii, oamenii au iubit această mină, iar şirului de drame din minerit i s-a mai adăugat cea a închiderii definitive a exploatării“, a relatat Cătălin Cenuşe (foto), un miner care a muncit peste 20 de ani în Petrila. Cea mai mare dintre tragediile minei Petrila s-a petrecut în 15 noiembrie 2008. În urma a două explozii succesive petrecute într-un abataj aflat la 1.000 de metri adâncime, 13 mineri şi salvatori minieri au murit, iar alţi 15 oameni s-au ales cu arsuri pe corp, unii decedând ulterior din cauza lor.

„Perspectivele de avere“, subliniate încă din 1862

Valea Jiului a devenit cunoscută în întreaga Europă la mijlocul secolului al XIX-lea, o dată cu deschiderea exploatărilor de cărbune din Vulcan, Petroşani şi Petrila. Geologii străini erau uimiţi de impresionanta cantitate de cărbune din bazinul Văii Jiului. „Perspectivele de avere pentru această parte a ţării nu sunt mici, fără îndoială. Deci marea bogăţie a acestui domeniu al cărbunelui care conţine, aşa cum s-ar părea, cărbune excelent, nu poate fi trecută cu vederea“, relata geologul David Ansted, în 1862, în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862“.

În următorii ani, zona a început să se dezvolte economic şi datorită migraţiillor masive de familii de români şi germani din Transilvania şi Bucovina, atrase de câştigurile din munca în zăcămintele carbonifere. Timp de mai bine de un secol, mineritul din Valea Jiului s-a aflat într-un progres aproape neîntrerupt, iar zona populată în trecut numai de familii de păstori a devenit una dintre cele mai urbanizate ale ţării.

DEZASTRUL DE LA SFÂRŞITUL ANILOR ’90

Declinul Văii Jiului s-a produs în preajma anului 1990. De atunci, în cele şase oraşe miniere din sudul judeţului Hunedoara, zeci de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, iar mai multe mine au fost închise. Dacă în primii ani de la Revoluţie, în minele Văii Jiului lucrau peste 45.000 de oameni (în 1977, numărul lor fusese de aproape 90.000), în prezent au mai rămas circa 6.000 de mineri. În anii 1990-2000 au fost închise minele Câmpul lui Neag, Petrila Sud, Dâlja, Iscroni, Sălătruc, Valea de Brazi, Aninoasa şi Bărbăteni. Aproape 20.000 de mineri au cerut să fie disponibilizaţi numai între anii 1997 şi 1999. Au primit salarii compensatorii, iar sumele obţinute erau considerate la acea vreme drept mici averi. Mulţi dintre ei şi-au vândut apartamentele pe sume derizorii şi au plecat din Valea Jiului spre locurile natale: satele din Moldova, Oltenia, Dobrogea. În ultimul deceniu, populaţia din zonă a scăzut cu aproape 30.000 de oameni, ajungând la 140.000. Cifra reprezintă jumătate din cea a populaţiei Văii Jiului din 1990.

Supravieţuitori în haldele de steril

Municipiul Lupeni a avut mai multe perioade de glorie în existenţa lui de două secole şi jumătate. A fost scena unor mişcări de protest sângeroase în 1929, soldate cu zeci de morţi, şi locul unde în anul 1977 peste 20.000 de mineri l-au sfidat pe Nicolae Ceauşescu, luând parte la greva care a cutremurat România. În ultimii ani, Lupeniul a fost adus în pragul falimentului, din cauza datoriilor de peste 30 de milioane de lei acumulate de primărie la bugetul de stat, în urma proiectului de modernizare a Staţiunii Straja. Anul trecut, primarul Cornel Resmeriţă, aflat la al treilea mandat, a fost reţinut şi trimis în judecată pentru fapte de corupţie. Resmeriţă, fostul lăcătuş acuzat că a colaborat cu Securitatea, patron de restaurant în anii 1990, a devenit unul dintre cei mai bogaţi primari din judeţul Hunedoara, deşi conduce un municipiu sărac şi îndatorat. În oraşul cu 23.000 de locuitori, dintre care mai puţin de 2.000 muncesc în minerit, nu este nevoie de mult timp pentru a vedea sărăcia în care se zbat numeroşi localnici. Ruinele fostelor uzine miniere şi ale întreprinderii Vâscoza, una dintre cele mai mari din ţară în vremea comunismului, oferă acum peisaje deprimante.

„Lupeniul e un oraş de pensionari, foşti mineri, ce-i drept, dar este o populaţie îmbătrânită, ca şi în celelalte oraşe industriale, şi bolnavă în mare parte din cauza condiţiilor din subteran“, spune Radu, un fost salvator minier. Bărbatul are 60 de ani şi de-abia se poate face înţeles. Soda caustică la care a fost expus la locul de muncă i-a provocat arsuri la plămâni. Mulţi alţi mineri s-au îmbolnăvit,
însă, din cauza consumului de alcool, afirmă Radu. Omul arată cu degetul spre coşul fostei fabrici Vâscoza, înalt de peste 200 de metri, ce se ridică peste zona industrială prăbuşită a municipiului. „Iată ce a mai rămas din industria noastră“.

ORAŞUL CU ŞAPTE MINE

La intrarea în municipiu, dinspre Petroşani, haldele de steril sunt ocupate zilnic de zeci de oameni care caută cărbune printre bolovani. „Este singurul mod prin care ne mai putem câştiga existenţa“, explică unul dintre căutătorii de cărbune, fost miner disponibilizat la sfârşitul anilor 1990. În oraş, cele mai multe dintre blocuri, înfiinţate în anii 1970–1980 au aspectul învechit, subsolurile inundate, iar în spatele lor, gunoaiele pun stăpânire pe zona verde. Conductele de apă caldă împânzesc cartierele, însă în multe zone reţeaua de termoficare nu funcţionează de ani buni. În trecut, în jurul Lupeniului funcţionau şapte mine, iar 80% din populaţie trăia de pe urma mineritului. A mai rămas o mină, însă oamenii nu îşi pun mari speranţe în ea, şi nici în viitorul turistic al zonei, chiar dacă staţiunea montană Straja a devenit o atracţie turistică a ţării. (2.700).

 

 

Colibele din Vulcan

Oraşul Vulcan oferă una dintre cele mai tulburătoare înfăţişări ale sărăciei dusă la extrem. Mii de oameni din zona învecinată exploatării miniere locuiesc în bordeie, pe mahalale înnegrite de noroi şi cenuşă. Casele multor sărmani din Vulcan nu au apă potabilă şi gaz, iar în lipsa cărbunelui şi a lemnelor de foc, pe timp de iarnă multe familii ajung să scormonească prin gunoaie pentru a găsi materiale necesare încălzirii locuinţelor. Movilele de cărbune de pe marginea căii ferate care traversează oraşul au devenit locuri de muncă pentru numeroase familii din cartierele sărace ale Vulcanului. Cărbunele risipit din vagoanele de marfar este încărcat în saci şi vândut, pentru mâncare. În cartierele mai noi, terenurile din împrejurimile blocurilor-turn au fost împărţite de localnici, iar pe ele au fost înfiinţate grădini şi micro-ferme unde sunt crescute animale. Foştii mineri se strecoară pe potecile înguste dintre ţarcuri, pentru a ajunge la locurile unde îşi ţin porcii, găinile şi murăturile. Dincolo de sutele de ogrăzi improvizate, se înalţă clădirile Preparaţiei de la Coroieşti, mamutul industrial înfiinţat în urmă cu jumătate de secol.

„Am lucrat aproape 25 de ani în subteran, la Mina Vulcan, din 1974 până în 1998. În vremea în care lucram, simţeam o stabilitate a zonei. Starea aceasta am păstrat-o şi în primii ani după Revoluţie. Încă eram optimişti, pentru că vedeam că este nevoie de cărbune şi de aceea lucram şi sâmbăta, şi duminica uneori“, spune Ioan, un fost miner din Vulcan. Bărbatul are în grijă un petec de pământ îngrădit, care funcţionează ca o anexă gospodărească a garsonierei sale. Hoţii i-au spart boxa din grădină, de mai multe ori, şi i-au furat chiar şi cartofii depozitaţi în ea. Alţi vulcăneni, care locuiesc în partea de sus a oraşului, nu au avut norocul fostului miner de a putea face agricultură. Multe dintre apartamentele blocurilor-turn din cartierul numit ironic Dallas au fost debranşate de la reţeaua de apă, de la cea de curent electric, iar canalizarea refulează pe străzi.

TELEGONDOLĂ DE 10 MILIOANE DE EURO

În blocurile de zece etaje, familii de mineri cu mai mulţi copii mici sunt nevoite să urce şi să coboare prin beznă, pentru că liftul şi iluminatul din casa scării nu funcţionează. În Vulcan, oraşul unde s-au semnalat mai multe focare de hepatită şi zeci de cazuri de infectaţi cu HIV, sărmanii sunt chemaţi să se spele la baia comună înfiinţată de primărie.
Centrul oraşului străluceşte în urma unor investiţii ciudate din anii trecuţi. Bulevardul Mihai Viteazu, care îl traversează, a fost dotat cu sensuri giratorii noi, fântâni arteziene şi bazine cu apă, stâlpi de iluminat alimentaţi cu ajutorul panourilor solare şi monumente decorative. Din Vulcan, o telegondolă în care au fost investiţi aproape 10 milioane de euro îi duce pe turişti spre cele câteva cabane ponosite din Pasul Vâlcan, iar administraţia locală a promis că oraşul va avea şi un aqualand. În ultimele două decenii, populaţia Vulcanului a scăzut cu peste 10.000 de oameni, ajungând la circa 22.000 de locuitori.

URICANI SE ÎNCHIDE PESTE DOI ANI

Mina celui mai izolat oraş din judeţul Hunedoara, Uricani, are termen de închidere peste următorii doi ani. Între timp, aşezarea cu 8.000 de locuitori de la poalele Retezatului tinde să se transforme într-un loc fantomatic, la capăt de drum, cu blocuri întregi părăsite şi fără perspective. Mulţi dintre foştii mineri din Uricani au părăsit oraşul şi s-au întors în zonele natale, din Moldova şi Oltenia. Doar oraşul Petroşani, capitala Văii Jiului, pare mai puţin afectat de declinul mineritului decât celelalte oraşe miniere, chiar dacă în ultimele două decenii, populaţia municipiului a scăzut cu 15.000 de locuitori. (Daniel Guţă)

Postapocalipsa de pe muntele de aur

Cei mai mulţi dintre localnicii din Barza, un sat de munte hunedorean învecinat municipiului Brad, au rămas cu melancolia vremurilor în care locurile unde au muncit erau faimoase în lume. De zece ani, însă, exploatarea minieră de la Barza s-a închis, iar între timp toate clădirile ei, unele vechi de peste un secol, au fost devastate. Mai multe hectare de ruine ocupă acum teritoriul fostei exploatări aurifere, părăsită. Singurii care mai tulbură liniştea locului din inima muntelui au rămas căutătorii de fier vechi. Înarmaţi cu baroase, lovesc cu putere cărămizile din pereţii şi fundaţiile fostelor construcţii miniere, dărâmând cu ecouri puternice zidurile groase. De câţiva ani, clădirile minei de la Barza au rămas fără pază, astfel că nu a durat mult până când hoţii de fier şi de cărămizi le-au doborât. Deşi pare că nu a mai rămas nimic de furat, oamenii încă mai scotocesc printre dărâmăturile minei de pe fostul „munte de aur“.

CASĂ ŞI MAŞINĂ, CU BANI DE LA GURA BARZA

În ultimii ani ai regimului comunist, când a început declinul minelor din zona Bradului, în exploatarea auriferă de la Barza încă lucrau 6.000 de oameni, din judeţele Hunedoara, Arad şi Alba. „Cu toţii erau atraşi în zonă de salariile destul de bune pentru acei ani. Eu, de exemplu, am reuşit să îmi cumpăr casă şi maşină, lucrând la Gura Barza“, a povestit Ilie Barabaş, un fost miner care locuieşte în Ruda Brad. Bărbatul are în grijă bisericuţa „Ruda 12 Apostoli“, numită după o mină vestită în trecut. Biserica de piatră se învecinează cu alte galerii miniere dezafectate. Cea mai cunoscută dintre ele a fost Treptele Romane. A fost săpată de mineri cu dălţile în secolele II–III, iar la capătul celor aproape 200 de metri ce se afundă în subteran se află câteva trepte construite pe vremea ocupaţiei romane în Dacia. Foişorul Treptelor Romane a fost renovat anul trecut şi transformat într-o atracţie turistică din „Drumul aurului“, un circuit turistic ce traversează valea fostelor mine de aur din împrejurimile Bradului şi se opreşte la Muzeul Aurului din Brad.

FORFOTA DIN ANII 1980

Zona, propusă ca obiectiv turistic, este cel mai adesea pustie. În trecut, drumul spre Gura Barza era ocupat de o mulţime de autobuze care se aflau într-un „du-te –vino!“ continuu. „Pe stradă treceau zilnic 60 de autobuze pline cu mineri. Se lucra în trei schimburi, cam patru ore pe zi. Cei care intrau în subteran aveau salarii destul de mari, de 1.200 de lei, în anii 1980“, îşi aminteşte Ilie Barabaş. Declinul minei a început înainte de 1989. „Şi în acei ani, mina era subvenţionată de stat, iar cei care o conduceau trăgeau de oameni să scoată producţie. După 1990, însă oamenilor li s-a spus că nu mai avem nevoie de aur, că-l putem aduce din altă parte“, relatează paznicul bisericii.

PLĂMÂNI DISTRUŞI DUPĂ ANII ÎN SUBTERAN
Mulţi dintre foştii mineri au rămas însă nu doar afectaţi sufleteşte de soarta minelor de aur cu care se mândreau localnicii, dar şi de boli specifice muncii grele depuse. Soţii Daniela şi Mircea Verdeş, ambii de 59 de ani, din Valea Mare de Criş, au lucrat în exploatarea minieră Gura Barza, în ultimii ani înainte de închiderea ei. Mircea a muncit în subteran. Îl chinuie o boală la picioare, silicoza (afecţiune la plămâni specifică foştilor mineri) şi problemele cardiace. „Munca în subteran este foarte grea, indiferent dacă lucrezi în minele de cărbune sau aurifere. În minele de cărbune ştii când intri, dar nu ştii dacă mai ieşi. La mina auriferă, siguranţa era mai mare, pentru că nu era gaz metan. Dar şi aici s-a perforat pe uscat şi a fost silicoză. Nu exista apă şi tot praful îţi intra în plămâni. De aici - silicoza“, afirmă Mircea Verdeş. Soţia sa are aceleaşi afecţiuni, dar boala ei de plămâni e cauzată de faptul că a lucrat în Preparaţia de la Gura Barza, cu substanţe toxice: mercur şi cianură. „Am lucrat într-un mediu toxic, cu mercur şi cianură, de acolo am astmul, de la liniile de cianurare“, spune Daniela Verdeş.

12 GRAME DE AUR LA TONĂ
În zona Bradului, Munţii Apuseni, aurul a fost extras din vremea Daciei romane, însă exploatările au început să se dezvolte intens de circa două secole, odată cu primele mari investiţii în modernizarea centrelor miniere. Minereurile extrase şi prelucrate conţineau metale nobile, aur şi argint, în concentraţie variabilă de până la 12 grame la tonă, iar în unele cazuri, au ajuns la o concentraţie de 40 de grame la tona de minereu.




Potrivit unor istorici, în perioada 1820–1918, peste 800 de tone de aur au fost scoase din Munţii Apuseni. Cele mai multe dintre zăcămintele aurifere se aflau în proprietatea unor societăţi cu capital străin, cu sedii în Viena sau Budapesta, iar Curtea imperială de la Viena era cea care lua deciziile strategice cu privire la dezvoltarea mineritului. La începutul secolului trecut, minerii de la Barza scoteau anual peste o tonă de aur pur, potrivit istoricilor. Uzina de preparare a minereului construită la poalele muntelui, în 1898, fusese cea mai mare dintre cele aflate la acea vreme pe teritoriile din Imperiul Austro-Ungar.

Franz Joseph şi fierul Ghelariului
Exploatarea minieră de fier din Ghelari a împlinit un deceniu de la data când numele ultimilor 100 de angajaţi au fost trecute pe lista disponibilizărilor. La vremea închiderii definitive, în semn de revoltă faţa de soarta minei, oamenii au pus pe foc caschetele, lămpaşele, cizmele şi uniformele de mineri. Cei care ajung astăzi în Ghelari găsesc în valea în care funcţiona exploatarea doar scheletele clădirilor acesteia. Puţine ziduri au rămas intacte în peisajul postapocaliptic al industriei. Unele încă poartă mesajele de îndemn la muncă adresate angajaţilor, în vremea în care sute de oameni coborau zilnic în subteran. Deasupra intrării principale în mină mai poate fi văzută inscripţia „Noroc bun, om al adâncului, curajului, bărbăţiei şi hărniciei“, care datează dinainte de anul 1900, când Mina „Franz Joseph“ era în administrarea Imperiului Austro-Ungar. Istoria exploatării de fier din zona Ghelariului îşi are rădăcinile în vremea dacilor. Potrivit istoricilor, zona bogată a Ghelariului furniza fier pentru atelierele din Sarmizegetusa Regia. Din secolul IX datează cuptorul de prelucrare a fierului, descoperit în Valea Caselor, la marginea comunei, care a ajuns în patrimoniul British Museum din Londra. Mai multe descoperiri arheologice printre care şi cea a inscripţiei în latină „Natus Ibi, Ubi Ferum Nascitum“ (Născut acolo unde se naşte fierul) atestă vechimea şi importanţa istorică a minelor din Ţinutul Pădurenilor. Timp de secole, zăcămintele de fier din Ţinutul Pădurenilor au făcut Hunedoara cunoscută în lume. În anii 1960 – 1970, mina Ghelari avea aproape 4.000 de angajaţi, iar la începutul anilor 1990, aproape 2.000. În prezent, de istoria minieră a localităţii mai amintesc rămăşiţele clădirilor din vale şi monumentele-simbol, de la intrarea şi din centrul comunei.

Cumplita tragedie de la Certej - Valul care a ucis 89 de oameni  

Istoria din ultimul secol a mineritului în România cuprinde o serie de tragedii colective. Cea mai cumplită a avut loc la Certej, o fostă exploatare auriferă aflată la 25 de kilometri de municipiul Deva. La 30 octombrie 1971, în jurul orei 5.00 dimineaţa, halda de steril la marginea căreia fuseseră construite mai multe blocuri de locuinţe şi cămine pentru oamenii care lucrau în exploatările miniere de aur şi cupru din Certej s-a prăvălit peste cartierul muncitoresc. Peste 300.000 de metri cubi de steril au ras totul în calea lor, în numai un sfert de oră. Valul de zgură toxică a acoperit şi a distrus şase blocuri, un cămin de nefamilişti şi peste 20 de gospodării.

Avalanşa a lăsat în urma ei 89 de morţi. Multe dintre cadavre, cu hainele arse şi feţele tumefiate, nu au mai putut fi identificate. „În prima zi după catastrofă au fost scoase 21 de victime de sub nămol şi din locuinţe, care au fost transportate la sediul căminului cultural unde au fost spălate de nămol şi s-a trecut la identificarea lor pentru a fi predate familiilor. Unele cadavre au fost identificate cu mare greutate, din cauza deformaţiilor provocate prin lovirea ori târârea victimelor de avalanşa sterilului“, consemna procurorul-şef adjunct Alexandru Oprean, de la Procuratura Judeţeană Hunedoara, în dosarul de anchetă păstrat la Arhivele Naţionale Hunedoara. 76 de persoane au fost rănite, iar mulţi dintre cei decedaţi erau copii. Ancheta a durat doi ani, însă nu a fost găsit niciun vinovat pentru catastrofă. Comisia de cercetare tehnică a tragediei de la Certej a constatat că o posibilă cauză a prăbuşirii haldei a fost pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una din laturi datorită creşterii peste limita critică în înălţime.

27 aprilie 1922, ora 12.30, Mina Aurelia, Lupeni. O explozie provocată în mina de cărbune a dus la moartea a 82 de mineri şi la rănirea altor 14 oameni, dintre cei circa 100 care intraseră în acea dimineaţă în şut. Tragedia a fost cauzată de acumularea de gaz metan în subteran, în galeriile care nu erau ventilate corespunzător. Cele mai multe dintre trupurile scoase ulterior din mină erau de nerecunoscut.

„La casa de morţi unde se strâng toate cadavrele acestea arse pentru a fi apoi îngrijite şi aşezate în copârşeie erau 57 de cadavre care se puteau deosebi că sunt cadavre de om, însă 25, care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât nişte grămezi de carne înşirată pe nişte paie. Mai erau şi cadavre care se puteau recunoaşte după locul unde au fost găsite la lucru, şi după câte o cruciuliţă pe care o aveau la gât“, relata, în mai 1922, ziarul „Minerul“.

În 2001, 14 oameni şi-au pierdut viaţa în urma unei explozii petrecute în Mina Vulcan. Un an mai târziu, în aceeaşi exploatare minieră, un accident de muncă a dus la decesul a zece ortaci şi la rănirea altor patru. În 2008, 13 mineri surprinşi de suflul unei explozii din abatajele minei Petrila şi-au pierdut viaţa, iar în urmă cu doi ani, cinci mineri au murit în explozia din galeriile minei Uricani.

MASACRUL MINERILOR DUPĂ GREVA DIN 1929

Cele mai cumplite acţiuni de protest din Valea Jiului au avut loc în 1929, în Lupeni. Greva minerilor nemulţumiţi de condiţiile de lucru şi de salariile mici a fost stinsă în urma unor represalii crunte, în timpul cărora peste 20 de oameni au murit şi un număr impresionant de mineri, peste 200, au fost răniţi. Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională, iar jurnaliştii marilor ziare din Statele Unite ofereau descrieri oripilante ale „vânătorii de oameni“ care a pus capăt protestelor. În ediţia din 10 august 1929 a ziarului american „The New York Times“ erau prezentate urmările acţiunilor de protest: „Un cordon de militari înconjoară spitalul în care se află mai mult de 200 de răniţi, în timp ce mai multe mii de muncitori care s-au adunat afară au fost alungaţi cu baionetele“. Jurnaliştii relatau despre modul în care au avut loc înmormântările celor peste 20 de oameni seceraţi de gloanţe.

„Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare şi încărcate pe căruţe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele şi sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentaţii amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulţimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, şi la patru ore după înhumarea morţilor, o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziţie de tragere. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune“, scriau cei de la „The New York Times“, în 1929.

Treptat, în Valea Jiului îndoliată de evenimentele din vara anului 1929, autorităţile au luat măsuri drastice, aşa încât, în anii următori astfel de conflicte să poată fi prevenite. Între timp, minerii au revenit la locurile de muncă, cu speranţa că o parte dintre revendicările lor vor fi luate în seamă.

1977, ANUL CÂND MINERII AU CUTREMURAT COMUNISMUL

Anul 1977 marchează un moment important în istoria Văii Jiului: cele mai ample mişcări de protest ale minerilor din anii de comunism. Greva minerilor din Valea Jiului a început la 1 august 1977. La acea dată, câteva zeci de ortaci din Mina Aninoasa au refuzat să intre în subteran, cerând să poarte o discuţie cu reprezentanţi din conducerea centrală a Partidului Comunist în care să li se ofere explicaţii pentru pierderea unor drepturi de care beneficiau ca lucrători în sectorul minier. În scurt timp, cu ei s-au solidarizat pensionarii din minerit de la Lupeni şi apoi minerii de la aproape toate celelalte exploatări din Valea Jiului.

A doua zi, activitatea celor mai multe dintre minele Văii Jiului era paralizată. Minerii au încetat lucrul şi s-au îndreptat spre Lupeni, unde urma să ajungă, pentru tratative, o comisie condusă de prim-viceprim-ministrul Ilie Verdeţ, membru marcant al Partidului Comunist Român. Verdeţ nu a reuşit să îi calmeze pe protestatari. Oamenii nu voiau să discute cu el, ci au cerut prezenţa în Vale a prim-secretarului PCR, Nicolae Ceauşescu, aflat în acele zile în staţiunea Neptun de pe malul mării. Nicolae Ceauşescu a fost nevoit să-şi schimbe planurile de urgenţă.
Liderul comunist a ajuns în Valea Jiului pe 3 august, cu un elicopter care a aterizat la Lupeni. Era aşteptat de peste 30.000 de oameni, strânşi în curtea exploatării miniere, pregătiţi să îi prezinte o listă cu revendicări. La 3 august 1977, cererile minerilor din Valea Jiului au fost prezentate într-o petiţie cu 17 puncte preşedintelui Ceauşescu. Ele reflectau deficienţele sistemului politic şi economic, lipsa alimentelor şi a bunurilor de consum, locuinţele înghesuite şi de proastă calitate, sistemul de pensii inadecvat şi sancţiunile aspre pentru neîndeplinirea planurilor de producţie.

Preşedintele le-a făcut minerilor un număr de promisiuni: revizuirea sistemului de pensii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creşterea calităţii alimentaţiei şi a bunurilor de consum, în special a hainelor, şi case noi. Oamenii au fost de acord să se întoarcă la lucru, însă oficialii regimului comunist nu şi-au respectat promisiunile asumate faţă de mineri. Liderii din Valea Jiului au fost arestaţi, iar unii au primit condamnări sau au fost demişi şi expulzaţi din oraşele miniere. (Daniel Guţă).

Cavnic, sfârşitul mineritului aurifer din România

Ultima dintre minele de aur din Cavnic s-a închis în 2006. Oraşul maramureşean a fost transformat în secolul al XIX-lea într-unul dintre cele mai importante centre miniere din lume. În 1867, un investitor englez a adus şi a implementat la Cavnic tehnologia de extragere a aurului cu cianuri, un procedeu folosit până atunci doar în emisfera sudică. Cianuraţia (n.r. - ansamblul tehnologic în care se prelucrează minereul aurifer) este astăzi o ruină. Tot o ruină este şi fosta flotaţie (n.r. – clădirea în care are loc procesul tehnologic de sortare a aurului) Închiderea minelor din Cavnic a adus după sine un dezastru, dacă nu economic, cel puţin social. În localitatea maramureşeană, în vremea când mineritul era în floare, munceau în jur de 4.000 de mineri.

Potrivit recensământului din 2011, Cavnicul are o populaţie de aproape 5.000 de locuitori, dintre care circa 1.600 sunt pensionari, majoritatea din minerit. În jur de 500 mai figurează statistic drept salariaţi. Potrivit legii, cei care aveau 20 de ani vechime în subteran se puteau pensiona la 45 de ani. Şi nu au fost puţini cei care au beneficiat de acest drept.

PARCUL, LOCUL E ÎNTÂLNIRE AL PENSIONARILOR

Minerii pensionari din Cavnic, tineri sau bătrâni vorbesc cu emfază despre trecut. Pentru timpul prezent, au doar lamentări. Majoritatea îşi trec timpul în parcul din centrul oraşului. „Am avut 4.300 de lei pensie pe vremea lui Ceauşescu. Erau bani buni. Salariul s-a câştigat atunci ca lumea. Atunci puteai merge la mare în fiecare an. Acum nu ne mai permitem decât până la Baie (n.r. - Baia Mare), dar şi aia cu abonament. Nu este de unde. Ce să facem, aşa este. Le-o mărit la domnii parlamentari, dar la noi ne-a lăsat tot la «nivelul mării». Se vede nivelul de trai dacă vă uitaţi la blocurile astea, cum arată faţadele“, comentează Matei Mihai, unul din cei mai în vârstă.

Un alt miner participant la discuţie estimează că exodul tinerilor a ajuns la 80%. Apoi vocile încep să se amestece. „La mine în bloc sunt şapte apartamente goale. Au plecat oamenii, ce să facă“, intervine un al treilea bărbat. „Ceea ce se mai munceşte e doar prin transport la Baia Mare sau alte oraşe. Noi nu avem locuri de muncă pentru copiii noştri, toţi sunt plecaţi. Trebuia să facă zonă defavorizată. Au făcut-o alţii şi au profitat. Noi am rămas tot aşa. Uitaţi ce drumuri avem, de şase ani le-au început. Băsescu şi cu clica lui. Mircea Man (fostul preşedinte al Consiliului Judeţean - n.r.), el a învârtit banii“, mai spune unul dintre ei.

„Şi am rămas toţi singuri, copiii ne-au plecat“, insistă al treilea. „Suntem un oraş de pensionari. Cât suntem noi, încă mai este oraşul, dar după ce n-om mai fi noi nu ştiu cine mai rămâne aici“, mai spune o voce din grup. Sunt întrebaţi despre turism, despre tentativele în acest sens făcute la Cavnic. „Turismul, faţă de minerit, e cam de 1%“, vine un răspuns prompt. Chiar dacă cifra înaintată de ei nu are titlu de document, oamenii simt pe pielea lor cum evoluează economia în oraşul în care au locuit o viaţă.

PENSIONAT PE CAZ DE BOALĂ, PĂRĂSIT DE FAMILIE

Ianos Iuhasz face parte din categoria minerilor din Cavnic care, în 2006, erau prea în vârstă pentru reconversie profesională şi prea tineri pentru pensie. Ca şi pe mulţi alţi localnici, s-a aflat în faţa unei probleme pe care n-a ştiut s-o gestioneze. „Am rămas acasă, doi ani am stat cu Ordonanţa, dar după aia nu prea mi-am mai găsit de lucru. Am doi copii, dar sunt plecaţi cu soţia în Italia. Nu mai vor să ştie de mine. Acum m-am pensionat de boală, pentru că am căzut şi mi-am rupt piciorul şi de atunci nu mai pot să merg prea bine“, îşi spune el povestea. Fără loc de muncă, fără venituri, părăsit de soţie, uitat de copii. Povestea lui nu e singulară. E istoria multor mineri care şi-au pierdut locurile de muncă pe cât de periculoase, pe atât de bine plătite.

ORAŞ CU 30% PENSIONARI

Primarul localităţii arată că, în momentul de faţă, aproximativ 9% din locuitorii oraşului Cavnic sunt asistaţi social, iar circa 30 % sunt pensionari. Majoritatea provin din minerit, direct sau indirect. „Mare pare dintre ei provin din familii de foşti mineri, pentru că în oraşul Cavnic, baza şi principalul job a fost mineritul. Practic, acum şi ceilalţi au fost tot în unităţi şi subunităţi care au supravieţuit datorită mineritului. Mineritul ţinea în spate tot, era organziat ca o piramidă. Când s-a închis mineritul a fost un şoc pentru comunitate. Dar asta e, nu s-a închis numai la Cavnic, ci în toată ţara“, spune primarul Vladimir Petruţ. Acesta susţine că efectele investiţiei în turismul local încep să-şi arate roadele, dar că infrastructura foarte proastă le împiedică dezvoltarea. (Angela Sabău).


Vă recomandăm şi:

Greva care a cutremurat România lui Ceauşescu, relatată de americani: cum au fost umiliţi miniştrii care au venit să îi calmeze pe mineri

Spre sfârşitul anului 1977, Valea Jiului devenise o zonă militarizată, cu o populaţie tulburată de ameninţările autorităţilor, scriau jurnaliştii de la The New York Times. Totul se petrecea după ce în primele zile ale lunii august, peste 35.000 de oameni au protestat în Lupeni, faţă de condiţiile rele de muncă şi de lipsa alimentelor. Ceauşescu însuşi a ajuns în Valea Jiului pentru a-i calma, însă dictatorul nu şi-a respectat promisiunile.

Şapte ani de la marea tragedie din Mina Petrila: 13 mineri au murit şi 15 au fost răniţi în exploziile din subteran

Se împlinesc şapte ani de la una dintre cele mai mari tragedii petrecute în ultimele decenii în minele din Valea Jiului. În 15 noiembrie 2008, două explozii succesive într-un abataj al Petrilei au curmat viaţa a 13 oameni, mineri şi salvatori. Astăzi, minerii şi-au comemorat foştii colegi.

Lacrimile ortacilor la închiderea Minei Petrila: „Am adăugat încă o tragedie şirului de drame din minerit“

Ultimul vagonet de cărbune adus la suprafaţă din adâncurile Minei Petrila, cea mai veche exploatare minieră din Valea Jiului, a fost înâmpinat cu lacrimi de mineri. Evenimentul a marcat, simbolic, închiderea exploatării de huilă care a funcţionat neîntrerupt timp de 156 de ani.

citeste totul despre: