Ce este „talianul“ şi de unde-i vine denumirea. Surprinzător, în pofida sonorităţii, nu are legătură cu Italia
0
Cuvântul a intrat în limba română prin intermediul unui misterios dialect arhaic din zona Dobrogei: graiul dician. Originea lui este însă controversată, lingviştii oscilând între slava veche, turcă şi greacă.
Dacă ajungi în lumea pescarilor dunăreni nu se poate să nu intri în contact cu un cuvânt cam bizar, parcă nelalocul lui, care defineşte ceva ce cu greu îţi poţi imagina dacă n-ai avut ocazia să-l vezi „pe viu”: talian.
Când îl auzi pentru prima oară, dacă nu eşti atent la context, ai putea crede că pescarul (de regulă tulcean, adică din paradisul peştelui) vorbeşte despre vreun oaspete venit din Italia, ştiut fiind că substantivul „italian” a intrat în argoul românesc, acum câteva secole, mai „pe scurtătură”, fără „i”-ul de la început. Nimic nou, până la urmă, căci aşa s-a întâmplat şi cu alte cuvinte ajunse în lexic pe cale orală, deci cu inerente deformări faţă de limba literară.
În esenţă talianul este o sculă de pescuit. Cum arată, nu-i simplu de explicat, căci nici dicţionarele nu-s chiar generoase în detalii şi, pe alocuri, nu-s nici chiar coerente. Astfel, ediţia din 2010 a Micului Dicţionar Academic Român oferă două variante, destul de diferite. Prima este pentru un „loc îngrădit în apa unui râu sau în mare, folosit pentru pescuit”, iar a doua pentru un „năvod mare fixat cu ancore şi cu piloţi, folosit la prinderea în cantităţi mari a peştilor migratori”. Ca să nu se supere nimeni, cuvântul este explicat cu trei posibile origini, rusă, greacă şi turcă, fără însă a se explica în detaliu legătura.
Cea mai nouă variantă a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (sau DEX, cum îl ştie toată lumea) scurtează însă definiţia doar la unul dintre sensuri – „năvod mare fixat cu ancore şi cu piloţi, folosit la prinderea în cantităţi mari a peştilor migratori” – iar originea la două variante: rusă („taliian”) şi neogreacă („taliáni”).
Asta după ce, acum vreo şase decenii (1957), Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRLC) simplifica totul într-o zonă aproape abstractă: „unealtă mare de pescuit pe coastele Mării Negre”.
Abia pe la nişte lingvişti „de nişă”, adică obsedaţi de detalii, descoperim că, de fapt, cuvântul „talian” a fost mai întâi parte a graiului dician, care până acum un secol şi jumătate era vorbit în special în zona Deltei Dunării şi în munţii Dobrogei, dar şi în jumătatea de sud a provinciei, dar şi în extremitatea sudică a Moldovei, în zona bălţilor de la Prut.
Din amintitul grai, care a fost „absorbit” de limba română, moştenim o mulţime de cuvinte bizare, printre care putem aminti „ciortan” (crap de 1-2 kilograme), „ghionder” (prăjină care pune în mişcare o barcă în ape puţin adânci), „ceair” (fâneaţă, izlaz) şi, desigur, „talian”, după cum scrie profesorul şi istoriograful tulcean Nicolae C. Ariton.
Şi totuşi, ce-i talianul?
Pentru a în înţelege, totuşi, ce se înţelege prin „talian” am apelat la... legislaţie. Căci unde poate fi descrisă cel mai bine scula dacă nu în reglementările juridice? Astfel, conform Ordinului nr. 1369/2018 al Ministerului Apelor şi Pădurilor, „privind caracteristicile tehnice, condiţiile de folosire a uneltelor admise la pescuitul comercial şi metodele de pescuit comercial în apele marine şi continentale”, talianul intră în categoria uneltelor de pescuit „de tip capcană”.
Şi sunt 5 astfel de scule, respectiv: vintirul, talianul, talianul de baltă, cuşca pentru crustacee şi talianul submersibil. Deci s-ar putea ca toţi autorii de dicţionare să aibă dreptate, căci există de fapt trei tipuri de taliene (acesta fiind pluralul corect, nu talianuri).
Aşa se face că dacă întrebi pescarii din Delta Dunării vei primi un fel de descriere a uneltei de pescuit, dacă te afli la malul Mării Negre vei avea parte de o altă descriere, iar dacă eşti pe malul unei bălţi de câmpie vei avea surpriza că ţi se arată un fel de vintir. Dar să le luăm pe rând, ca la lege.
„Vintir - unealtă de pescuit de tip capcană închisă, formată din unul sau mai multe spaţii complet delimitate şi 1, 2, 3 aripi de dirijare a peştelui”. A se remarca faptul că vintirul clasic nu este la fel ca vintirul de Razem, caracteristicile (în centimetri şi milimetri) fiind descrise în amănunt aici.
„Talian de baltă - unealtă de pescuit de tip capcană mixtă, care se foloseşte la pescuitul în apele stătătoare adânci, de cel puţin 2-3 m, formată din aripă, obor şi camere de prindere”. Dimensiunile le găsiţi în linkul de mai sus.
„Talian marin - unealtă de pescuit de tip capcană, de dimensiuni mari, care se instalează pe adâncimi de 5-12 m, formată dintr-o aripă, un obor şi două camere de prindere (antecamera şi cămara de prindere) dispuse simetric. Oborul şi camera de prindere sunt instalate paralel cu ţărmul. Aripa are rol de dirijare a peştelui, este confecţionată din plasă cu o lungime de 300-500 m şi este amplasată perpendicular pe direcţia ţărmului. Talianul marin se poate instala pe piloni sau flotori, în funcţie de adâncimea apei”.
„Talian submersibil - unealtă de pescuit tip capcană folosită la pescuitul staţionar, la pescuitul în apele marine şi continentale”. Bine, legea are descrierea a sute de scule (unele foarte asemănătoare talienelor), aşa că vă lăsăm plăcerii lecturii în secţiunea specificat în linkul anterior.
„Câte bordeie, atâtea obiceie”, spune o vorbă din bătrâni, iar în privinţa talianului totul pare a se potrivi ca o mănuşă.
Vă mai recomandăm şi:
Originile surprinzătoare ale cunoscutei expresii mondene „Sunt majoră şi vaccinată!“
Se încarcă comentariile...
