Dobrogea idilică, descrisă admirativ în perioada interbelică: „Acoperişurile de case au drept ecran albastrul mării“

Dobrogea idilică, descrisă admirativ în perioada interbelică: „Acoperişurile de case au drept ecran albastrul mării“

Şatră de ţigani, la început de secol 20 Sursa foto Dan Arhire - Albumul lui Anatole Magrin

La 50 ani de la revenirea Dobrogei în componenţa patriei-mamă, academicianul Ion Simionescu, tatăl celebrei Sanda Marin, consemna starea de fapt a provinciei despre care spunea că îi redeşteaptă încrederea în forţele proprii.

Ion Simionescu, academicianul care a trăit între anii 1873 şi 1944, este nimeni altul decât tatăl faimoasei Sanda Marin, Cecilia Maria Simionescu pe numele ei adevărat, autoarea cărţii de bucate preferate de români. 

Naturalistul preda la Universitatea din Iaşi, iar în primăvara lui 1928 a publicat seria sa de cărţi de călătorie prin România, intitulată „O ţară din poveşti”. 

Primul volum al seriei i l-a dedicat Dobrogei, provincia care l-a intrigat şi l-a captivat, în egală măsură.

Ion Simionescu a mers pe urmele drumului realizat de englezi în 1858-1860, la comanda Imperiului Otoman care a stăpânit regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră de la 1420 până la pierderea Războiului de Independenţă (1877-1878). Naturalistul a parcurs acest traseu care tăia Dobrogea în două de-a latul. 

Mergând între Constanţa şi Cernavodă, pe unde englezii construiseră calea ferată, el a observat cum decurgea viaţa băştinaşilor care pentru restul ţării erau încă o curiozitate.

„Valea Carasu, de-a lungul căreia fuge trenul ce duce la Constanţa, pare mult mai populate decât ţinuturile deluroase din jur. E singurul drum mai bătut şi mai cunoscut din fuga trenului.

Acoperişurile de case, cu aspect mediteranean, au drept ecran albastrul mării. E o policromie plăcută, siluete ce nu se întâlnesc oriunde. Bolta geamiei cu minaretul svelt alăturea împrumută ceva din tonalitatea orientală.

Admiri tabloul variat, dar ceea ce vezi îţi evocă şi sforţarea făcută de noi, pentru ca în nici 50 ani, o clipă în viaţa unui popor, să schimbăm un biet port pescăresc, în care abia puteau ancora corăbiile cu pânze cu pântecele umflat, în al doilea port al Mării Negre, de unde pleacă vapoarele noastre spre ţărmuri depărtate. Ce cântece de laudă şi-ar face alţii, după asemenea semn de vitalitate etnică, de muncă încordată!

Pentru mine Constanţa este minunea săvârşită în scurt timp. Totdeauna, trecând prin acest oraş prefăcut pe de-a-ntregul, mă închin ca în faţa unui altar al muncii de care suntem capabili. E minunea stăruinţei, mai importantă în condiţiunile săvârşite, decât acele prea slăvite pe care suntem îndrumaţi să le admirăm, din Statele Unite ale Americii.

Constanţa, alăturea de Bărăganul transformat în grânar, le socotesc icoanele care chezăşuiesc că şi noi suntem în stare să înfăptuim minuni. Capăt întotdeauna din ele încredere în puterile proprii“, mărturisea cercetătorul. 

În drumul său, Ion Simionescu întâlneşte etniile care locuiesc în Dobrogea şi pe care naturalistul le descrie întocmai.

Despre şatrele de ţigani nomazi care colorează stepa, spune că ele sunt o dovadă vie a timpurilor străvechi, în care ţigăncile se îndeletnicesc cu vrăjitoria.

Vorbind despre hoardele de tătari, care acum sunt paşnici păstori de oi, cercetătorul remarcă surprins transformarea urmaşilor lui Ginghis-Han, care odinioară stăpâneau lumea. Durerea trecutului şi-o cântă doar în cântece melancolice, iar din trăsăturile înaintaşilor au păstrat doar caracteristicile fizice („cu ochi de pisică şi faţa ca turtită de pumn“), nu şi temperamentul năvalnic. „Te primesc în casa lor cu toată curtenia unui om cumsecade. Când îţi aduce cafeaua nelipsită, ţi-o întinde făcând temeneli adânci, ducând mâna dreaptă la inimă“, relatează călătorul.

Popasul cel mai însemnat pe „drumul de fer“ este Medgidia, orăşelul botezat în cinstea sultanului Abdul-Medgid. „Geamia e numai marmură, cea mai frumoasă din toată Dobrogea, în afară bineînţeles de cea din Constanţa“, spune cronicarul.

De la Medgidia încep bălţile, care sunt focar de friguri. Simionescu consemnează că viaţa localnicilor din Dobrogea se concentrează în văi, în timp ce dealurile şi malurile apelor, aproape fără vegetaţie, sunt pustii, în peisajul stepei.

„Apă, pietre, natură şi om şi-au întâlnit acţiunea într-un colţ pitoresc cum sunt puţine. Când trenul trece pe sub arcadele măreţului pod, suspendat deasupra apei, acelaşi sentiment de deplină încredere în noi te învăluie, ca şi când intri în Constanţa. E un simbol faptul că Dobrogea, atâta vreme înstrăinată, e legată de restul ţării prin strânsa învăluire sufletească, care deşteaptă energia şi priceperea, mai trainice decât puntea de fier sprijinită pe cele două maluri”, mai notează naturalistul Ion Simionescu, în cartea apărută la Editura Cartea românească, Bucureşti, 1928.  

Pe aceeaşi temă: 

Dobrogea, tărâmul fără seamăn în Europa. Descrierea fabuloasă a unui călător: „Pământul dobrogean este o adevărată arcă a lui Noe“

Nicolae Iorga, călător în vechea Dobroge: „Constanţa, mărită, foarte curată, scânteind din toate luminile şi cântând din toate muzicile de sezon“

Regina Maria, despre femeile rome: „Nicio vrăjitoare din poveştile de zâne ale lui Andersen nu poate sta la întrecere cu aceste ciudate făpturi bătrâne“

De ce se cred dobrogenii mai cu moţ decât restul românilor: au un vechi secret care le sporeşte mândria. „Se adaptează imediat unui nou scop, dacă li se iveşte“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările