Cluj: Portret - Constantin Râpă: „Spectacolele artistice trebuie să iasă din săli ”

Compozitorul susţine că muzica contemporană nu mai poate fi ascultată în starea rigidă de acum două secole. Mai mult de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o alături de corul pe care l-a înfiinţat în urmă cu patru decenii. La 71 de ani, profesorul, dirijorul şi compozitorul Constantin Râpă priveşte înapoi cu satisfacţie şi înainte cu optimism.


De ce aţi optat pentru cariera muzicală şi cum aţi ajuns la Cluj?

C.R.: Cântau aproape toţi cei şase fraţi ai mei. După Liceul Pedagogic din Galaţi a trebuit să aleg pentru a continua la Bucureşti sau Cluj. Bucureştiul mi s-a părut prea aglomerat, aşa că am optat pentru Cluj.

Ce v-a determinat să înfiinţaţi Corul Antifonia?

C.R.: Era în anii ‘60 un curent general în artă, de deschidere către muzica modernă, dar lipseau mijloacele de exprimare. Am rezolvat prin Antifonia această problemă.

Cum a ieşit primul spectacol?

C.R.: Nu a fost simplu. Nu am fost încurajaţi de cei din Conservator. Am recurs la o stratagemă, cântând cu o altă formaţie existentă piese din creaţia lui Cornel Ţăranu. Publicul a rămas uimit, cum puteam cânta o partitură care „nu se putea cânta”, din cauza dificultăţilor de scriere.

Unde a venit consacrarea Antifoniei, în ţară sau străinătate?

C.R.: Prima dată la concursurile dintre conservatoarele noastre, apoi la Cântarea României, unde am evitat piesele patriotice sau politice. Cele mai importante distincţii au venit în competiţii de anvergură internaţională, în special cele patronate de Europa Cantat. Au fost 14 premii internaţionale în doar trei ani.

Care a fost apogeul reprezentaţiilor Antifoniei?

C.R.: Au fost mai multe spectacole memorabile, dar unul din cele mai reuşite a fost premiera piesei Idmen, în 1985, la Strasbourg, compusă de Iannis Xennakis, compozitorul grec de origine română, special pentru noi. O piesă deosebit de dificilă, în care se cântau simultan şi peste 20 de sunete diferite.


Împiedicaţi să cânte în străinătate


Care a fost spectacolul pe care nu aţi dori să-l repetaţi?

C.R.: Concertul de la Namur, din 1987, când la ordinul Elenei Ceauşescu am fost împiedicaţi să participăm la un festival internaţional, deşi trebuia să interpretăm o piesă a unui compozitor belgian, compusă special pentru noi. Nici măcar regina Belgiei nu a înduplecat-o pe dictatoare. A fost şi motivul pentru care am decis să desfiinţez atunci corul, cu proces verbal, până la Revoluţie. Organizatorii au pus nişte scaune goale şi au explicat situaţia.

Corul s-a lovit de aceleaşi probleme pe care le au ansamblurile studenţeşti, schimbarea generaţiilor şi a regimului comunist. Cum aţi depăşit aceste dificultăţi?

C.R.: Am păstrat seriozitatea repetiţiilor, dar am reuşit să păstrăm şi o notă de amuzament, cu un sistem de amenzi simbolice pentru întârzieri, cu care ieşeam la bere după spectacole. După repetiţiile severe, încurajam publicul să participe la jocul de pe scenă. Nu mai poţi ţine spectatorul nemişcat, două ore, ca în secolul al XIX-lea.

Câţi studenţi au trecut de-a lungul celor patru decenii pe la Antifonia şi câte piese au interpretat?

C.R.: Estimez că peste 1.000 şi discutăm de câteva sute de piese în repertoriu, împrospătat la fiecare generaţie.


Muzica se adaptează tragismului de la televizor.


După o perioadă în care aţi interpetat doar muzică contemporană, aţi adăugat la repertoriu şi piese din perioade stilistice anterioare. Acum aţi trecut apoi la muzică religioasă, requiem şi chiar operă. Ce a determinat această schimbare de atitudine?

C.R.: A trebuit să ne adaptăm la realităţile vremurilor pe care le trăim. Requiem-urile şi muzica religioasă sunt şi un mod de reacţie la gustul oamenilor pentru ştirile tragice şi violente pe care le oferă din abundenţă televiziunile. Ar trebui făcută o radiografie ştiinţifică despre această stare de lucruri.

Cum ar putea depăşi muzica contemporană problemele cu care se confruntă în societatea românească?

C.R.: Din păcate, muzica românească, prin excelenţă contemporană, nu se mai cântă deloc. În mod paradoxal, filarmonicile nu sunt obligate să o includă în repertoriu, cum o făceau înainte, deşi sunt finanţate cu bani de la buget. Mari nume de dirijori, inclusiv Cristian Mandeal, preferă piese străine. Oricum pentru a recâştiga spectatori, trebuie căutat publicul acasă la el, acolo unde se află, în peşteri, în salină sau pe stadioane. Sala tradiţională de spectacol este în curs de dispariţie.

Ce face omul Râpă în afara programului cu Antifonia?

C.R.: Pe lângă dirijat sunt profesor, muzicolog şi compozitor, activităţi mai puţin vizibile. Am realizat câteva sute de compoziţii din toate genurile muzicale, unele spun eu capodopere verificate în spectacol cu public. Din păcate, se cântă rar, dintr-o aversiune pentru tot ceea ce este românesc.

Ce îi place:
Îmi place casa mea, unde pot să mă preocup de activitatea de compoziţie, dar şi să am grijă de copiii mei, la care ţin foarte mult. Îmi plac românii, felul lor de a fi şi modul lor de a se distra. M-aş fi adaptat oriunde în lume foarte greu, dacă aş fi părăsit ţara. Parcul şi Cetăţuia sunt locuri unde îi place să se plimbe.

Ce nu îi place:
Lenea, minciuna, furtul. Nici gara şi autogările.


Născut

În 1938, la Galaţi

Studii
Liceul Pedagogic Galaţi, Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima Cluj

Experienţă

Profesor Academia de Muzică, dirijor Corul Antifonia, compozitor

Familie

Căsătorit

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: