Iadul din februarie 1954, când România a trăit cea mai cruntă iarnă din istorie. În Bărăgan, stratul măsurat de zăpadă a bătut toate recordurile: 173 de centimetri

Iarna cumplită din 1954. Bordeie din Bărăgan, îngropate în nămeţi FOTO Memorialul Sighet

Acum 65 de ani, România a fost lovită de cea mai grea iarnă din istorie. Furia dezlănţuită a naturii a lovit cu putere la începutul lunii februarie, în 1954. Apogeul s-a înregistrat pe 3 februarie, când stratul de zăpadă a atins recordul la Călăraşi: 173 de centimetri. De altfel, tot sudul ţării a fost înghiţit de troiene. Erau zone unde nămeţii ajungeau la 2,5-3 metri.

Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor Administraţiei Naţionale de Meteorologie a fost consemnat pe 3 februarie 1954 la Călăraşi: 173 de centimetri. Mijloacele de transport în comun au rămas, pur şi simplu, blocate în zăpadă, iar oamenii au fost nevoiţi să iasă în stradă şi să ajute la deszăpezire.

Casele au fost îngropate sub mormane imense de omăt, iar locuitorii îşi croiau drum pe acoperişuri pentru a-şi face provizii. Pentru a putea supravieţui şi a ieşi din casă, oamenii au săpat tuneluri printre nămeţi. Armata şi jandarmii au fost alături de cetăţenii transformaţi de iarna năpraznică în sinistraţi. 

Cea mai mare viteză a vântului

Conform statisticilor Administraţiei Naţionale de Meteorologie, în luna februarie 1954 viscolul a lovit România în patru reprize, în perioadele 1-4, 7-9, 17-19 şi 22-24.

Vântul a atins viteza cea mai mare — 126 kilometri pe oră — în Bucureşti, în răstimpul 3-4 februarie 1954. Recordul depunerii de zăpadă în 24 de ore — 115,9 l/mp — s-a înregistrat la 3 februarie 1954, la Griviţa.

Atunci, a nins fără întrerupere 36 de ore. Trenurile au avut întârzieri de până la zece ore, drumurile europene au fost blocate, iar oamenii au rămas captivi în propriile maşini mai mult de 24 de ore. Stratul de zăpadă a măsurat între doi şi cinci metri. În perioada 3-5 februarie 1954, a fost şi cel mai puternic viscol înregistrat vreodată în România. În Bucureşti, viteza vântului a fost de 126 km/h, iar cantitatea de zăpadă depusă în ţară a fost extrem de mare.

Drama deportaţilor în bordeie

La 100 kilometri de Capitală, în Fundata, oamenii discolaţi de regimul comunist din Banat, au fost nevoiţi să îndure capricioasa iarnă din acel an în bordeie de paie şi pământ. Atunci „Marele Viscol” a făcut prăpăd în Bărăgan. Preţ de câteva zile, vântul a bătut cu putere, a nins abundent, iar temperaturile au scăzut drastic, ajungând să depăşească -25 de grade Celsius.

Documentele vremii arată că iarna şi-a arătat furia ca din senin.  A nins neîncetat  timp de o săptămână, iar crivăţul a urlat ca un turbat spulberând zăpada.  În ciuda vremii extreme, populaţia deportată a fost silită de reprezentanţii Partidului Muncitoresc Român (devenit mai târziu Partidul Comunist Român) să-şi construiască bordeie pe pământul din Bărăgan unde a fost aruncată. 

Într-un raport al Partidului Muncitoresc Român – Comitetul Regional Ialomiţa se specifica faptul că „zona este în continuare fără locuinţe. 20 de familii s-au mutat provizoriu în cantoanele CFR Perieţi şi şi GAS Perieţi”. 

Cei rămaşi pe loc au fost siliţi să muncească, încropind bordeie din paie şi lut. De la Comitetul Judeţean al Partidului au primit doar lopeţi şi cazmale, iar apoi au fost aruncaţi în frig şi puşi la muncă silnică. Totul fără a primi o masă caldă, pâine sau apă.

Lucrarea trebuia finalizată în cel mult 20 zile. Pentru că nu s-a putut realiza planul din cauza intemperiilor, oamenii şi-au construit câteva bordeie din lut, în care au locuit până aproape de venirea primăverii.

Istoria deportărilor

În vara anului 1951, în urma unui decret dat de puterea comunistă de la Bucureşti, peste 40.000 de oameni din zona Banatului au fost dislocaţi în Bărăgan.

Consideraţi „duşmani ai poporului” aceşti oameni reprezentau o ameninţare la adresa regimului totalitar, întrucât, se credea faptul că ei ar fi simpatizat cu revoltele anticomuniste de la sud de Dunăre iniţiate de sârbi.

Epurarea Banatului a lovit în fermieri, proprietari de pământ, industriaşi, dar şi în hangii, refugiaţi basarabeni sau aromâni şi rude ale acestora, cetăţeni străini şi mulţi alţii.

Amintiri despre cumplita iarnă

Amintiri despre cumplita iarnă din 1954 apare apar în cartea Munci şi zile în Bărăgan, a Elenei Spijavca,  apărută la editura Fundaţia Academia Civică 2004.

Autoarea  (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu ţara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase) se numeşte Elena Spijavca şi a trăit experinţa cruntă a deportării în Bărăgan, alături de familia sa. Jurnalul femeii, în care povesteşte pe zile şi ani, ceea ce a îndurat cuprinde şi cumplita iarnă din 1954. Locuia în bordei în judeţul Ialomiţa. Preluarea din jurnal s-a făcut întocmai cu respectarea ortografiei.

Azi e 31 ianuarie 1954. Duminică. E a treia zi când bate viforul năprasnic, zăpda s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede a doua casă de zăpada învăluită în vifor. Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii. N-avem nici lemne tăiate ca să facem focul, dar şi vântul dă fumul îndărăt în bucătărie şi stăm în frig, abia pot să scriu.

1 februarie. Un frig mare şi la noi iese un fum teribil în casă. Ne-am dus la Norica Paşa cu copiii ca să ne încălzim! Spre seară am spart soba cu Eşeanu Şt. şi s-a reglat cu fumul, adică arde soba de dudue, numai lemne să fie. 

2-3 februarie. Mare viscol fenomenal care a acoperit sate şi oraşe complect. Noi am fost cu uşa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus! Pe la grinzi a nins în casă, ce să spun, a fost o jale, căci oricât facem focul e un frig teribil, zăpada ne intră şi pe uşe. Eu m-am ales cu tuse, veşnic cu picioarele îngheţate. Marea multumire-numai când ne culcăm şi punem cărămizi calde în pat la picioare! Mereu a ţinut-o în ger până pe 14 februarie, când iar am avut viscol mare, dar nu se compară cu primul. N-ai cuvinte să descrii ce era afară!

Bucureştiul, o aşezare arctică

O masivă cădere de zăpadă a avut loc şi în luna ianuarie 1969. Ziarul România Liberă scria, pe 4 ianuarie 1969, că potrivit meteorologilor, "din gîlceava unui anticiclon cu aerul rece polar, s-a născut cumplita iarnă care, vorba poetului, cerne norii de zăpadă". Ziariştii relatau că "Bucureştiul a căpătat înfăţişarea unei aşezări arctice, iar pe cîmpia din sud, nămeţii au ajuns de un stat de om" şi că "au intrat în acţiune forţele Comandamentului de deszăpezire". "E drept, la început mai cu timiditate, mai greoi, dar cînd s-a văzut că se îngroaşe gluma, s-a sunat asaltul împotriva troenilor", scria România Liberă. Potrivit relatărilor vremii, mii de oameni cu sute de utilaje au pornit printre munţii de zăpadă, "croind pîrtii mai întîi pentru mijloacele de transport în comun, apoi spre magazinele alimentare, spre spitale".

În istoria meteorologiei s-au consemnat  şi temperaturi record negative, când la Călăraşi s-au înregistrat minus 24,7 grade Celsius în 1929.

La Constanţa şi Brăila s-au semnalat minus 25 de grade în 1929, la Sulina minus 25,6 grade Celsius în 1929, la Tulcea minus 25,4 grade Celsius în 1911, Cernavodă minus 24,6 grade Celsius în 1954, iar la Hârşova minus 23,6 grade Celsius în 1954.

Poduri de gheaţă pe Dunăre

Iernile grele dau frisoane celor mai vârstnici locuitori ai Călărăşiului, care se tem nu doar de zăpezi, cât mai ales de dezgheţul care umflă apele Dunării. Două catastrofe au rămas în memoria oamenilor, iar una s-a întâmplat chiar la 3 februarie, în 1985.

În acea noapte, îngheţată tun, Dunărea a format un pod de sloiuri de 15 metri înălţime. Până dimineaţă, nivelul apei a crescut cu repeziciune, podul natural a cedat şi sloiurile au spart digul. În oraş s-a dat imediat alarma pentru că apa ajunsese şi la trei metri înălţime.

Animalele de la Grădina Zoologică au scăpat, iar leii, tigrii, urşii şi maimuţele umblau libere sau se refugiaseră în copaci. "Am salvat o parte dintre ele şi le-am urcat în bărci. S-a creat o panică de nedescris în oraş atunci cu atâtea fiare în libertate”, spun localnicii.

În primăvara anului 1953, Dunărea a măturat tot ce-a întâlnit în cale. „Sloiuri imense pluteau pe Borcea, iar apa inundase toate locuinţele din apropiere. Vedeai peşti îngheţaţi pe străzi”, a povestit o femeie pensionară.