Ziua prăbuşirii URSS - momentul istoric încă nedesluşit pe deplin. Efectele eşecului fostei Uniuni şi a dispariţiei „homo sovieticus“ - ipotezele istoricilor

Ziua prăbuşirii URSS - momentul istoric încă nedesluşit pe deplin. Efectele eşecului fostei Uniuni şi a dispariţiei „homo sovieticus“ - ipotezele istoricilor

Tanc în Moscova, în 20 august 1991, în timpul loviturii de stat care a pus capăt URSS. Foto: TASS

Ziua de Crăciun a anului 1991 era ultima în care steagul cel roşu şi ornat cu secera şi ciocanul, încrucişate una peste alta, avea să fluture peste Kremlin. Momentul era sinonim cu destrămarea Colosului Roşu de la Răsărit. Cauzele prăbuşirii entităţii suprastatale a sovietelor nu au fost încă pe deplin desluşite nici acum.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cei mai mulţi dintre istoricii care au analizat destrămarea celui mai mare stat comunist din istorie sunt de părere că factorul determinant care a dus la prăbuşirea URSS a fost Războiul Rece. Vorbim de perioada de tensiuni şi confruntări politice şi ideologice între „blocul răsăritean“ şi „blocul occidental“ care s-a întins de la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi până la Revoluţiile din anul 1989.

Prăbuşirea URSS: un complex de cauze
 
Referindu-se  la cauzele „metastazelor“ care au măcinat măduva URSS, Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland din SUA, vorbeşte de „un proces de dezagregare cu origini diverse şi cu o dinamică extrem de intensă. Involuţia sistemică începuse de fapt din februarie 1956, în momentul în care Nikita Hrusciov a dat o lovitură mortală mitului infaibilităţii lui Stalin“. Şi a fost doar vârful iceberg-ului. „Au urmat apoi alte deziluzii care, la rândul lor, aveau să submineze miturile ireversibilităţii şi invincibilităţii ordinii de tip comunist. Nomenklatura nu mai deţinea resurse de auto-incredere, era istovită, incapabilă să ofere altceva decât grotescul spectacol al unor procesiuni mecanice, vide de conţinut“, afirmă Tismăneanu. 
 
Bolşevismul moderat promovat de Gorbaciov
 
Aşa se deschidea drumul către reformele lui Mihail Gorbaciov, care aveau să se radicalizeze după anul 1985. Tismăneanu aduce în discuţie teoria profesorului Archie Brown, care susţine că Gorbaciov „a depăşit seducţia ideilor buhariniste. Cu alte cuvinte, un bolşevism moderat”. Istoricul François Furet spunea că „revoluţiile nu sunt blocuri, construcţii istorice fără fisuri şi fără fracturi. Ele au o natură eterogenă, implică acţiuni adeseori contradictorii, paradoxale, deconcertante, aduc în prim plan personaje până recent obscure, transformă indivizi aparent modeşti în eroi ai baricadelor ţi ai tribunelor“. 

Organizarea administrativă a URSS în 1989. Foto: wikipedia
 
„În URSS, între 1989 şi 1991, a avut loc de fapt o revoluţie civică, politică, economică şi morală. Urmările ei pot fi simţite şi astăzi, după două decenii. Homo sovieticus nu a dispărut, el este prezent în cultura politică post-sovietică prin personajul duplicitar pe care un sociolog rus il numeşte homo prevaricates“, explică Tismăneanu. Profesorul de la Universitatea Maryland vorbeşte de un complex de cauze, când vine vorba de prăbuşirea URSS. „Cauzele giganticului eşec pot fi aflate, în primul rind, în falimentul economiei planificate şi al sistemului partocraţiei ideocratice de tip leninist“.
 
În viziunea lui Tismăneanu, o altă cauză care a accelerat degringolada sistemică a fost eroziunea. Deznodământul fusese anticipat chiar de Tismăneanu în lucrarea „Mizeria utopiei“, scrisă în 1987. Autorul propunea atunci o paradigmă analitică, diferită de cea obişnuită în sovietologie. În locul focalizării hiper-interpretative pe stenogramele şi congresele Partidului Comunist , propunea recunoaşterea mişcărilor, grupurilor, iniţiativelor ce nu se vedeau cu ochiul liber, dar se petrecea în societatea rusă.
 
URSS şi mirajul Vestului
 
În lucrarea „Geopolitica Matrioşcăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“, istoricul Adrian Cioroianu, vede „în dezastrul de la Cernobîl (1986), căderea unui mit: infailibilitatea URSS“. Tot Cioroianu consideră conceptele de perestroika (restructurarea psihologiei omului sovietic) şi glasnost (transparenţă şi modernizare a sistemului) conturate de Gorbaciov, o consecinţă a incapacităţii URSS de a ţine pasul cu performanţele tehnologice ale SUA şi ale Occidentului. 

Preşedinţii URSS - Mihail Gorbaciov şi al SUA - George Bush. Foto: wikipedia
 
Relaxarea cenzurii şi încercarea de a crea o mai mare deschidere politică promovate de Gorbaciov prin politica de ”glasnost” şi ”perstroika” au avut efectul neaşteptat de re-deşteptare a sentimentelor anti-ruseşti şi naţionaliste care au fost îndelung ţinute sub control în republicile constituente. Pe durata anilor `80 s-au auzit tot mai tare voci cerând o mai mare independenţă faţă de guvernarea Moscovei. Aceasta s-a simţit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania şi Letonia, care au fost anexate la Uniunea Sovietică de Iosif Stalin în 1940. Sentimentele naţionaliste au apărut şi în alte republici sovietice precum Ucraina şi Azerbaijan. Aceste mişcări naţionaliste au fost întărite şi mai mult de declinul economiei sovietice. Gorbaciov a eliberat în mod accidental o forţă care a distrus până în cele din urmă Uniunea Sovietică. De la sfârşitul anilor `80, procesul de deschidere şi de democratizare a început să scape de sub control şi a mers mult mai departe decât ar fi intenţionat Gorbaciov. În alegerile pentru Sovietele republicilor constituente ale Uniunii Sovietice, naţionaliştii au preluat conducerea. Cum Gorbaciov a slăbit sistemul intern de represiune, puterea guvernului central de la Moscova de a-şi impune voinţa în republicile constituente ale URSS-ului a fost subminat semnificativ până la dispariţia definitivă din decembrie 1991, când a demisionat din funcţia de preşedinte al URSS. Între timp, ţările baltice, Ucraina şi alte republici sovietice îşi declaraseră independenţa faţă de Uniunea Sovietică.
 
Perestroika a produs efecte rapide şi neaşteptate care au doborât sistemul. Prin folosirea reformelor structurale pentru lărgirea şanselor date liderilor şi mişcărilor populare să capete influenţă, Gorbaciov a făcut de asemenea posibil ca naţionaliştii, comuniştii ortodocşi şi forţele populiste să se opună încercărilor sale de liberalizare şi revitalizare a socialismului sovietic. În timp ce unele dintre mişcările nou apărute aspirau să înlocuiască sistemul sovietic cu unul liberal şi democratic, altele cereau independenţă pentru republicile naţionale, iar altele mai insistau la restaurarea vechiului sistem sovietic. Până la urmă, Gorbaciov nu a reuşit să obţină un compromis între aceste forţe.
 
Puciul din 19 august 1991
 
Adrian Cioroianu consideră că ”puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre momentele cruciale ale destrămării URSS”. Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneze un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune. Însă pe 19 august 1991, vicepreşedintele Ghennadi Ianaiev, primul ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi oficiali de frunte au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional şi au format ”Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă”. ”Comitetul” l-a pus pe Gorbaciov (aflat în vacanţă în Crimeea) sub arest la domiciliu şi au încercat să restaureze statul unional.

Preşedintele Boris Elţîn în august 1991, în timpul loviturii de stat
 
Organizatorii se aşteptau la suportul popular pentru acţiunile lor, dar populaţia din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieşit pe străzi să apere ”Casa Albă”, locul simbolic al suveranităţii Rusiei. Organizatorii au încercat şi în cele din urmă au eşuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elţîn, care s-a raliat opoziţiei de masă anti-puciste. După trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eşuat, organizatorii au fost arestaţi şi Gorbaciov s-a reîntors ca preşedinte al Uniunii Sovietice. Dar puterea lui era acum în mod definitiv compromisă. Nici o structură de putere unională sau rusească nu a mai ascultat de comanda sa. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale unul câte unul. În noiembrie 1991, preşedintele rus Boris Elţîn a dat un decret interzicând Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe tot întinsul republicii.
 
”Catastrofa” lui Putin
 
„Destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX“, spunea acum câţiva ani Vladimir Putin, preşedintele actual al Rusiei. „Există un orgoliu al imperiilor, o nostalgie imperială. Rusia în timpul ţarilor a fost un Imperiu, Uniunea Sovietică a fost, de asemenea, un Imperiu, chiar dacă nu mai ieşeau cu Steaua roşie sau cu portretele lui Marx, Lenin. Ceea ce s-a produs în 1991 reprezintă pentru anumiţi ruşi un fel de rană nevindecată“, apreciază Adrian Cioroianu. Fostul „Imperiu al Răului”, cum îl numea preşedintele american Ronald Reagan, şi-a încetat existenţa în 26 decembrie 1991. Era ziua în care steagul cel roşu şi ornat cu secera şi ciocanul, încrucişate una peste alta, nu mai flutura peste Kremlin. 
 
Uniunea Sovietelor s-a născut în anul 1917. Era anul în care revoluţionarii bolşevici susţinuţi financiar de cercuri de putere occidentale îl detronau pe ţar şi înfiinţau primul stat comunist din istorie pe teritoriul care a aparţinut dintotdeauna Imperiului rus. În anul 1922, Rusia Sovietică începea sângerosul proces de acaparare sub ”cleştele” sovietelor a viitoarelor republici cu care urma să creeze URSS-ul. Uniuna era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (RSS-uri). Numărul acestora a variat de-a lungul timpului, iar la data dezmembrării, URSS număra 15 republici componente. Rusia era, de departe, cea mai mare republică, dominând în aproape toate domeniile: suprafaţă, populaţie, economie şi influenţă politică. Teritoriul URSS a suferit, de asemenea, variaţii mari; în 1990 corespundea Rusiei Imperiale. Uniunea Sovietică era una dintre cele mai neomogene ţări din punct de vedere etnic, cu peste 100 etnii diferite. Populaţia totală era estimată la 293 milioane în 1991.
 
Cunoscutul biograf al lui Stalin, Boris Souvarine, fost bolşevic, „metamorfozat“ în gânditor socialist democratic, spunea că acronimul URSS ascunde patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost Uniune, nici Sovietică; republicile nu au fost republici, nici socialiste. Asta, dacă prin socialism înţelegem, în viziunea lui Tismăneanu, egalitatea şanselor de acces la venituri şi justiţie socială. (Text scris de  NICU NEAG)
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările