Am decis atunci sa iau o pauză, văzută probabil de unii ca o expresie a vremurilor hedoniste în care trăim, dar de mine drept vitală. Mi-am luat pur şi simplu timp. Timp să fac ce vreau, ce n-am apucat niciodată, să nu fac nimic uneori, să stau cu cine vreau, dar mai ales cu mine însămi, să nu mă mai grăbesc, să caut, să pipăi, să adulmec, să simt. Şi nu e, sau nu a fost pentru mine, un demers atât de uşor pe cât de idilic sună. Trăim o epocă în care modelul, tiparul de reprodus întru victoria supremă e omul ocupat, care nu-şi vede capul de treabă, nu are o clipă liberă, uită de tot şi de toate, prins în vârtejul structurat Gantt al task-urilor mereu presante. Atlasul de mitocănie urbană ar identifica negreşit - dacă nu a făcut-o deja - specia aparte a celui care se plânge neîncetat în chip de victimă veşnică de soarta crudă care-l subjugă prin suprasolicitare. Majoritatea lamentărilor de acest fel nu sunt însă decât o sfială făţarnică, ascunzând în realitate fala protagonistului, care are mai degrabă alura exhibării unor realizări, decât a deplângerii propriului destin chinuit şi a denunţării sufocantului vacarm cotidian. De la modelul corporatist la operatorii de telefonie mobilă, care ne spun că, dacă nu ai răspuns imediat la mail, nici nu are sens să o mai faci, trasând astfel în tuşe groase conturul inadaptatului de astăzi, al ratatului, omul ocupat e chiar întruparea succesului. Presiunea socială, prestigiul zdrobitor al muncii sfinte în raport cu lenea păcătoasă, mentalitatea perversă care transformă sclavul - fie el al corporaţiilor strălucitoare sau al propriilor ambiţii - în erou sunt demoni greu de învins, în special pentru cineva preocupat obsesiv de perfecţiune, animat veşnic de nevoia de a fi la înălţimile pre-setate. A-ţi lua o pauză, a încetini motoarele în mijlocul mării pare o erezie. Reacţia nedumerită a celor din jur, unii dintre ei doar nişte străini poziţionaţi conjunctural în vecinătate, sporesc provocarea. „Te frămânţi prea mult, ai prea mult timp liber”, îmi spunea un prieten drag faţă în faţă cu întrebările şi dilemele mele, care s-au năpusit asupra lui ca un potop de vară. Într-adevăr, zgomotul permanent, agitaţia continuă au puternic efect anesteziant. Ocupat, simţi puţin spre deloc, nu mai ai timp sau stare nici de romanţă, nici de visare, nici de frămâtare, nici de extaz. Băute pe nerăsuflate, ambrozia şi otrava se simt la fel, sunt totuna, egal insipide.

După acest răstimp plin de savoare şi descoperiri - pe care sper să le povestesc cu altă ocazie - pot spune că a fost cea mai inspirată decizie pe care am luat-o vreodată, una care a prilejuit cea mai frumoasă, mai purificatoare, mai împlinită etapă de până acum, care mi-a dăruit în sfârşit timp cu şi pentru mine însămi. Esenţial şi pentru a te putea livra celor din jur în cea mai bună variantă a ta.

 


Sărbători fericite, dragi cititori!