Monitorizarea mea constă în faptul că, în drum spre piaţa agroalimentară, mă opresc în faţa farmaciei şi număr pacienţii dinăuntru. Sunt mulţi. Mă tem că voi pierde pariul: un bax de şase beri. La câţi pensionari dau năvală în fiecare zi în cele şapte farmacii, două dintre acestea fiind perete în perete, este foarte posibil, cât de curând, să se deschidă şi cea de-a opta, a noua, a zecea farmacie.

La concurenţa celor şapte unităţi de retail farmaceutic se adaugă opt agenţii de pariuri sportive. Două dintre acestea funcţionează, la fel ca farmaciile, perete în perete, dar sunt despărţite de a treia agenţie concurentă de un oficiu de pompe funebre cu program, fireşte!, non-stop. Celelalte cinci operează pariuri, strategic, în apropierea pieţei. Dar în piaţă nu prea mai am curajul să intru, pentru că roşiile româneşti de grădină se încăpăţânează să rămână la 6 lei kilul, deprimantă ofertă! N-am avut niciodată curajul să intru într-o agenţie de pariuri, deşi m-au ars degetele să pariez 50 de lei pe victoria lui Liverpool în meciul retur cu Barcelona din Champions League, mulţi viteji se trezesc după război! Mi-e ruşine să intru, nu ştiu de ce, parcă aş intra într-un bordel – o percepţie ciudată, ar trebui să discut serios cu un psihoterapeut. Cele opt agenţii de pariuri sunt acompaniate de patru săli de jocuri mecanice (păcănele). În jurul acestora mişună o mulţime de indivizi tineri, cu burţile revărsate peste curele, ca de altfel şi în jurul agenţiilor de pariuri, la orice oră din zi, dom’le, ăştia n-au serviciu, nu se duc la muncă? – mă întreb uluit. Nici în aceste „unităţi” n-am intrat vreodată, pentru că n-am bani. În fine, mai sunt cinci agenţii bancare, au fost vreo nouă pe vremea „creditului cu buletinul”, ce vremuri!, dar criza din 2009 le-a tăiat „macaroana”. Aş mai adăuga şi două magazine de haine „second hand”. Ah, să nu uit, mai trăieşte şi o biată librărie în care intră doar părinţii când începe şcoala.

Acesta este „decorul” vieţii mele în capitalismul românesc. Nu trebuie să mă plâng: e bine!

Acesta este „decorul“ vieţii mele în capitalismul românesc. Nu trebuie să mă plâng: e bine! Să fac o comparaţie cu acel Complex Alimentar din cartierul de siderurgişti, în spatele căruia am crescut şi am fost martor la criza alimentară din anii ’80, ar însemna să alunec în butoiul cu frustrări. Ce altceva mi-aş dori ca să fiu fericit în cartierul meu? Un cinematograf? O bibliotecă cu sală de lectură? Un teatru? Un atelier de cizmărie sau unul de reparat fermoare? Puah! La o staţie de metrou se află un mall, altă viaţă!, e plin ochi din prima oră a dimineţii.

M-am oprit în faţa farmaciei cu numărul şapte. Totuşi, dacă aş intra, să stau la rând, să ajung să cer două aspirine şi, în timp ce farmacista îmi taie cu foarfeca tabletele, să mă furişez după tejghea, repede!, pe uşa din dos, să verific în spate dacă nu cumva, dincolo de acest „decor“, se află altceva, alte aşezări, alte încăperi, cu alţi oameni şi obiceiuri, poate adevărata mea viaţă... Alt pariu pierdut.