S-au inventat măştile care îţi permit să bei fără să le dai jos 0

Oraşele devin suprapopulate. De aceea, ecologiştii recomandă plantarea cât mai multor copaci. Arborii nu reduc numai poluarea şi efectele caniculei, ci fac şi bine psihicului locuitorilor urbei.

Am copilărit la ţară. Vacanţa de vară însemna pentru mine zile lungi şi caniculare în două sate din Buzău, când la rudele mamei, când la cele din partea tatălui. Diferenţa dintre cele două o făceau 7 kilometri de drum pietrui şi tăiat, fix la jumate, de un râu care, atunci când ploua prea tare, rupea legăturile dintre cele două aşezări.

Te ascunzi în propria mizerie, strânsă de-a lungul timpul şi pe care acum nu ştii cum s-o mai cureţi. Te plângi chiar că ar fi imposibil, că uite cât de tare s-a lipit, n-o mai scoţi din tine cu nimic.

„Am să-ţi zic ceva, dar nu te îngrijora. Nu e nimic grav.” Şi picioarele ţi se transformă în gelatină, stomacul începe să se învârtă şi capul parcă vrea să-ţi plece de pe umeri. Te prinzi cu mâinile de pervazul geamului şi-l priveşti pe vecinul cu tricou roz, mulat peste burta umflată de bere, şi-ţi spui că atâta timp cât el continuă să repare Loganul, nici rău nu se poate întâmpla.

Azi a împlinit 84 de ani, cel ce a fost, în ordine cronologică, al treilea ministru al apărării, în perioada postdecembristă. El a asigurat tranziţia de la perioada miniştrilor în uniforme militare, la aceea a purtătorilor de costume civile, în ani când  armata ţării parcurgea limpeziri cu finalităţi necunoscute, bătălia reală fiind la nivelul mentalităţilor, între conservatori şi promotorii unei respiraţii libere în arealul public.

Cel despre care scriu aceste rânduri, în pofida aparenţelor, este un singuratic. În evoluţia sa, ca profesionist al armelor, a ars rapid etapele parcurse de alţii, parţial, în zeci de ani. Lua şi ia încă decizii rapide. Evaluează din mers o situaţie sau alta. Şi nu suportă jumătăţile de măsură.

M-am trezit la 2 dimineaţa. Eram atât de transpirată, că cearşaful mi se lipise de picioare. Aerul din dormitor era irespirabil şi aveam impresia că inspir bucăţi de rumeguş.

Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni şi nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, eşti dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur şi în întuneric. Ai ajuns acolo furat şi bătut. Şi nu ţi-au dat să mănânci mâncare bună.

Bomboane mentolate şi pufuleţi. Jocuri interminabile de table. Pierdeam de fiecare dată. Nici până astăzi nu mi-am luat revanşa. Întotdeauna miroseai a apă de gură şi eu credeam că aşa miroase bătrâneţea, pentru că ai mei nu aveau apă de gură din aia şi mi-era străin mirosul tău.

Nu-mi mai aparţin propriului corp. Mintea mi-a fugit din el, incapabilă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Am rămas o carcasă goală, cu mâna unui străin pe fundul meu.

Prima oară când am văzut moartea, purtam pantaloni scurţi roşii şi abia-mi cumpărasem o îngheţată. Tataie din partea tatălui, un bărbat înalt, cu fruntea lată, părul sârmos şi care trebuia să se aplece atunci când intra-n casă, a murit într-o zi de vară.

Până la 8 ani am locuit într-un bloc de nefamilişti de la periferia Braşovului. Mi-am însuşit termenul de „nefamilist” la fel ca terminaţia adresei la care se afla blocul: „bis”. Le repetam pe amândouă pe ca nişte adevăruri absolute, cu toate că termenul de „nefamilist” nu avea nicio reprezentare în capul meu, că-n blocul în care am copilărit trăiau mai multe familii decât nefamilii.

La început, n-am vrut să mă mai ridic din pat. O viaţă trăită-n pat, anesteziată de propriile gânduri alarmiste, părea singura soluţie existentă.

Nu te aşteaptă nimeni aici. Nu-ţi urează nimeni bun venit. Pur şi simplu te-ai trezit singur în faţa unor porţi albe, înalte, care plutesc la câţiva centimetri deasupra unui covor din scoici sfărâmate.

„-Mami, îmi e frică! -Ia-mă de mână. N-ai de ce să te sperii.” M-am gândit mult la părinţii mei în perioada asta.

Ceva a murit în mine. Pentru a nu începe să miroasă, corpul meu şi-a scăzut temperatura şi-am ajuns să tremur în fiecare secundă ca un alcoolic privat de sticlă.

Nu a mai ieşit din casă de 22 de zile. De fapt, a ieşit de trei ori în acest timp, timid şi îngrozit, doar ca să-şi cumpere mâncare, nervos pe fiecare om care a trecut pe lângă el şi dat peste cap de procedurile de curăţare de la întoarcerea acasă.

Erau nişte nămeţi uriaşi. (Erai copil, de aceea ţi se păreau „uriaşi“.) Alimentara era închisă. Aprozarul era închis. Nu circula nicio maşină. Era viscol. (Cod roşu.)

O ambulanţă şi trei maşini de poliţie. Liniştea carantinei a fost spartă de sirenele maşinilor de poliţie. Salvarea a venit în linişte, a tras în parcare şi-a aşteptat.

Asistăm şi observăm în această perioadă un fenomen unic în istorie: Izolarea omenirii. Există încă oameni care nu acceptă cu uşurinţă această izolare. Care sunt adevăratele cauze?