Te uiţi pe bilet. Pentru că n-ai la ce să te
gândeşti. „Boarding Time: 2015“. Adică, îmbarcarea la tren începe la opt şi-un
sfert. Nu e tren, este avionul tău. Trezeşte-te!
Mi-e frică. A pus stăpânire pe mintea mea şi
s-a întins în tot corpul. E ca un şarpe care mă strânge încet, simt că mă
sufoc, de aceea îţi mărturisesc frica, pentru că tu ai fost curajos.
Te-ai gândit la oamenii
pe care-i cunoşti. Nu i-ai numărat. Te-ai gândit şi la cei morţi. Te-ai gândit
fără să încerci să faci vreun bilanţ, un raport sau un jurnal.
V-aţi instalat pe
locurile înscrise pe bilete. Faţă în faţă. Tragi un gât de apă din sticla de
plastic şi te uiţi la ceasul de pe peron. Mai sunt cinci minute.
Petru, Petre,
Petrişor, Petrică, Petrache, Pedro, Petrule, Petricică, Pierre... (Numele ăsta din
urmă m-a indispus cel mai tare, dar l-am suportat cu stoicism.) Aşa mi-am
purtat numele în viaţă.
Cel mai bine este să fii şef în România. Şef
pe undeva: birou, colectiv, echipă, departament. Să fii şef măcar peste unul
sau doi oameni, ca să nu fii şef peste nimic.
Băiatul prietenului meu tocmai a terminat un doctorat strălucit la una
dintre cele mai faimoase universităţi din lume. Şi nu în finanţe sau în
management, ci în tehnologii de vârf, în una dintre ramurile ştiinţei cu
cel mai solid şi mai spectaculos viitor în faţă. Poate să-şi aleagă
orice ţară ar vrea şi orice oraş curat din lume şi poate începe o
carieră despre care se ştie de pe acum unde va ajunge.
Ce credeţi despre omul din scenariul următor? Pun eu un anunţ de
recrutare pe site-ul meu, să zicem o poziţie cu greutate, director
general la o companie mare, cu salariu cât alţii câştigă într-un an.
Desigur, pe site scrie în detaliu cum trebuie să aplici, la ce adresă de
e-mail să trimiţi CV-ul, cum să fie acesta şi ce să conţină aplicaţia.
Mură-n gură, ar spune mulţi.
Care a fost ultima idee care ţi-a trecut prin minte? Ideea. Nu
neapărat cea care ţi-a schimbat viaţa sau a schimbat vieţile celor din
apropierea ta. Ideea care te-a convins că trăieşti. Îţi aminteşti?
Una dintre cele mai mari plăceri ale angajaţilor este să se răzbune pe
angajatori. Mai ales dacă găsesc şi o metodă şocantă, care dublează
efectul loviturii. Dacă răzbunarea pe propriul angajator e prea riscantă
şi pot exista consecinţe serioase, se răzbuna pe alţi manageri şi
angajatori, că doar toţi managerii sunt din acelaşi aluat, ştim noi.
Halatul e ud, slipul la fel, trebuie să te ştergi cu răbdare, dar n-ai
răbdare. Eşti singur în vestiar. Trebuie să profiţi şi să te schimbi până vine
cineva.
L-am văzut de departe pe căţel, am încetinit şi am oprit lângă el.
Sâmbătă dimineaţa, eram pe câmp. S-a apropiat puţin, dar nu a îndrăznit
mai mult. Când a văzut că mă uit la el, a întors capul, parcă ruşinat.
Când m-am prefăcut că nu mă uit la el, iar se uita la mine şi din nou
întorcea privirea când mă uitam la el...
Trebuia să-mi găsesc o menajeră. Lucruri relativ simple, de făcut curat,
ceva de mâncare, avut grijă de casă. Ştiam că nu mai găsesc cu 500 de
Euro. Prietenul meu, ambasador al unei ţări mari, a căutat un an, cu un
salariu mai mare, de 700 de Euro pe lună.
De când am început să scriu articole despre restaurante şi am făcut
primul site de evaluare a lor, primesc în fiecare zi telefoane şi mesaje
cu rugăminţi de asistenţă în alegerea celui mai bun restaurant pentru
un eveniment important al întrebătorului:
Ai observat, probabil, că, la căpătâiul unui răposat din zilele noastre,
mai mult sau mai puţin celebru, fiecare frază a celui care vorbeşte începe cu
„Eu“.
Aş
vrea să-mi exprim public admiraţia faţă de o revistă. Să scriu ceva pozitiv şi
luminos. Să-i laud pe autorii articolelor, pentru munca, inspiraţia şi talentul
lor. Dar nu pot, pentru că mi-e ruşine.
Poate ai aflat
deja că sunt primul blogger-specialist în soluţii de organizare din România,
membru al International Association of Professional Organizers. Datorită
specializării făcute şi a afilierii la cea mai prestigioasă asociaţie de profil,
scriu constant despre modalităţi în care îţi poţi ţine în ordine casa, biroul
şi lucrurile în general.
Gazele arse ţâşneau cu o forţă imensă prin cele două duze, izbindu-se de
aerul din atmosferă. Doar că atmosfera era mai mare şi nu se lăsa
împinsă, drept care gazele se arcuiau şi îmi catapultau rucsacul în care
se afla motorul, fixat bine pe spatele meu, spre cer. Acţiune şi
reacţiune. Imensitatea albastră mă fascina.
Una dintre tehnicile de bază în trainingul chelnerilor bucureşteni e
aceea cu „Uită-te şi tu cum fac cei de la alte restaurante şi fă la
fel!“. Şi merge din plin, e foarte eficientă, nu încetez să fiu uimit să
văd cât de asemănătoare sunt reacţiile şi replicile suspomeniţilor.
Trăieşti aşa cum ai ales. E alegerea ta. Nu te
interesează politica, partidele, deciziile guvernului, cine conduce ţara şi cum
o conduce, nu te duci să votezi.
Ştiu: ziua aceasta a femeii nu este
lipsită de impurităţi ideologice şi este, oricum, exploatată crâncen de
vânzătorii fără bon ai fericirii noastre de moment. Este o înscenare care,
totuşi, ajunge să fie copleşită de sentimentele celor care o marchează.
Rugămintea mea ţi-a sunat ca o poruncă. Nici
măcar nu ţi-ai întors capul. Ai întins mâna la raft, ai apucat borcanul cu
mazăre şi mi l-ai dat. Ţi-am mulţumit: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!“.
