Ce mai faci, unchiule? Eşti bine? Nu-mi răspunzi. De vreo 10 ani nu-mi mai răspunzi. Nu-ţi mai aud vocea şi mă sperie faptul că aproape nu mai ştiu cum sună.
Restaurant bun. În primele 20% din Bucureşti. Prânz de lucru cu
prietenul meu, arhitectul, ca sa fim eficienţi, să facem două lucruri în
acelaşi timp. Masă într-o margine, lipită de perete. Laptopul şi nişte
cărţi pe masă, aveam nevoie de ele.
Cam cum ar trebui să fie configurat apartamentul unui om bogat şi important, cu o viaţă socială activă. Se pot face la fel de bine şi în blocuri (ideal penthouse sau pe două niveluri), nu doar în case mari:
Toată lumea acceptă că aplicaţiile de eGuvernare ne fac viaţa mai uşoară şi reduc interacţiunea fizică generatoare de atâtea frustrări şi consum fie de energie, fie ... nervos!
Când o apucau nervii, mamaie lua buline. Unele mici şi roz, pe care le ţinea ascunse sub mileul din dulapul din camera din spate.
Un cititor marcat de lehamite, după ce a trimis, timp de două luni de zile, autorităţilor competente, mesaje scrise, fotografii şi filmuleţe privind lucrări neterminate şi lăsate aşa, spre batjocorirea unor cetăţeni deloc vinovaţi de faptul că trăiesc într-un areal uitat de Dumnezeu, mi le-a semnalat şi mie, cu revoltă interioară şi fără a mai avea vreo speranţă că se rezolvă situaţia aberantă din colţul de ţară unde încă locuieşte. Mioritic? Nu.
N-am lumină în baie. De vreo două săptămâni bâjbâi prin baie ca un şobolan crescut sub pământ şi scos brusc la suprafaţă. Singura sursă de lumină e becul de pe hol, dar ăla e mai chior decât mine. Aşa că mă spăl pe întuneric, la nimereală.
Cînd, pe la două noaptea, după ce m-am spălat pe dinţi, am aruncat cu
nişte apă pe ochi, am simţit urmele lacrimilor. Da, n-am mai bocit chiar
demult, nu prea-s omul, oricum ăla nici n-a fost plîns, doar nişte lacrimi, şi
de-astea, nu zic (nu), au mai cam fost.
Am pielea de pe mâini atât de crăpată că mă doare şi când nu mişc degetele. Mama e mult mai rău, dar nu se plânge ca mine. Nu avem niciun fel de cremă cu care să ne dăm, aşa că ea improvizează. Ia sticla cu ulei din frigiderul transformat în dulap şi toarnă puţin într-o cratiţă roşie. De când nu mai avem lumină, frigiderul a devenit o simplă cămară cu uşă de metal. Noroc că e iarnă şi nu avem nevoie de frigul din el.
Ce mai faci? Cum e vremea la tine? A ajuns virusul ăsta şi
acolo? Am tot vrut să te întreb dacă ai grijă şi te protejezi cum trebuie, dar
m-am ocupat cu altele şi am uitat.
Pentru că
cineva de la care, chiar că nu mă aşteptam, mi-a spus citind un text de-al meu,
că încă din titlu, O poveste cu scalari, am trimis-o la dicţionar, am zis că-i
cazul să evit un asemenea precedent şi să explic că scalarii sînt nişte peşti
de acvariu foarte faini şi extraplaţi, adică, scalar = peşte teleostean
originar din America de Sud, cu corpul discoidal argintiu cu reflexe aurii şi
brune, brăzdat de dungi transversale negre sau gri.
Am zis mereu că la serv petreci opt
ore pe zi, total, grosso modo, o treime de viaţă. Că trebuie să fie fain şi să
te simţi bine acolo. Da, nu-i înţeleg pe cei la care încăperea arată ca nefiind
locuită. În sfîrşit. Şi mai zic ceva: că peştii de acvariu sînt cele mai
potrivite animăluţe pentru leneşi. Lumina se stinge sau aprinde după cum
reglezi temporizatorul, mîncarea pică de la hrănitorul automat, nu trebuie
scoşi la plimbare ori făcut curat.
Oraşele devin suprapopulate. De aceea, ecologiştii recomandă plantarea cât mai multor copaci. Arborii nu reduc numai poluarea şi efectele caniculei, ci fac şi bine psihicului locuitorilor urbei.
Am copilărit la ţară. Vacanţa de vară însemna
pentru mine zile lungi şi caniculare în două sate din Buzău, când la rudele
mamei, când la cele din partea tatălui. Diferenţa dintre cele două o făceau 7
kilometri de drum pietrui şi tăiat, fix la jumate, de un râu care, atunci când
ploua prea tare, rupea legăturile dintre cele două aşezări.
Te ascunzi în propria mizerie, strânsă de-a
lungul timpul şi pe care acum nu ştii cum s-o mai cureţi. Te plângi chiar că
ar fi imposibil, că uite cât de tare s-a lipit, n-o mai scoţi din tine cu nimic.
„Am să-ţi zic ceva, dar nu te îngrijora. Nu e
nimic grav.” Şi picioarele ţi se transformă în gelatină, stomacul începe să se
învârtă şi capul parcă vrea să-ţi plece de pe umeri. Te prinzi cu mâinile de pervazul
geamului şi-l priveşti pe vecinul cu tricou roz, mulat peste burta umflată de
bere, şi-ţi spui că atâta timp cât el continuă să repare Loganul, nici rău nu
se poate întâmpla.
Azi a împlinit 84 de ani, cel ce a fost, în ordine cronologică, al treilea ministru al apărării, în perioada postdecembristă. El a asigurat tranziţia de la perioada miniştrilor în uniforme militare, la aceea a purtătorilor de costume civile, în ani când armata ţării parcurgea limpeziri cu finalităţi necunoscute, bătălia reală fiind la nivelul mentalităţilor, între conservatori şi promotorii unei respiraţii libere în arealul public.
Cel despre care scriu aceste rânduri, în pofida aparenţelor, este un singuratic. În evoluţia sa, ca profesionist al armelor, a ars rapid etapele parcurse de alţii, parţial, în zeci de ani. Lua şi ia încă decizii rapide. Evaluează din mers o situaţie sau alta. Şi nu suportă jumătăţile de măsură.
M-am trezit la 2 dimineaţa. Eram atât de transpirată,
că cearşaful mi se lipise de picioare. Aerul din dormitor era irespirabil şi
aveam impresia că inspir bucăţi de rumeguş.
Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni şi nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, eşti dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur şi în întuneric. Ai ajuns acolo furat şi bătut. Şi nu ţi-au dat să mănânci mâncare bună.
