Uitându-mă în jur, mă tot întreb dacă înainte era mai mult sex disponibil, de oamenii nu erau obligaţi să spună atâtea poante pe unitatea de timp spre ajunge la el, dacă nu cumva a crescut libidoul naţiei până aproape de cote alarmante, dacă e setea de consum descătuşată după Revoluţie şi încă nestăvilită sau dacă e doar reflexul de hipercompetitivitate care ni s-a instalat definitiv în cap, în inimă şi în alte mădulare. Ori, poate, la un loc toate acestea...
 
Fiindcă, da, oriunde aş fi nesingur, inevitabil cineva ţine cu tot dinadinsul să mă facă să râd. Nu apuc să zic mai mult de zece cuvinte, că găseşte pe unul dintre ele care îi inspiră un calambur, o poantă, un spirit, o caterincă, o ironie, o băşcălie, un banc, o glumă, o glumiţă... fiecare după posibilităţi, sigur, şi pac!, fix în mijlocul frazei mele, uitându-se apoi cu coadă ochiului către asistentă femeiască spre a vedea cu cât i-a crescut şansele să le..., şi cu cât mi-au scăzut mie, pe cale de consecinţă. Dacă duduile izbucnesc într-un râs isteric şi îşi mută privirea dinspre mine spre el, am mai coborât o treaptă pe scara selecţiei naturale...
 
Îmi aduc aminte de prima mea vizită la Parlament, la Casa Poporului. Am intrat cu sfială într-o sală mare, cu o masă imensă în mijloc, perfect rotundă. Din uşă am văzut nişte uriaşi înăuntru, nu ştiu de ce mi se părea atunci că niciunul nu avea mai puţin de trei metri în înălţime şi cel puţin două sute de kilograme fiecare. Apoi m-au izbit râsetele. Era o hârjoneală generală acolo. Nu distingeam vreun cuvânt, însă auzeam râsetele şi din celălalt capăt al sălii, pe care abia îl distingeam. După ce m-am convins că nu am greşit sala, mi-am spus că era, fără îndoială, vreun moment satiric înainte să înceapă, că să mai încălzească atmosferă, sau aşa ceva. Dar nu, era chiar dezbaterea la care venisem eu cu emoţie şi pentru care îmi dădusem costumul la curăţat cu o luna înainte! Vreo două ceasuri am privit şi am ascultat hipnotizat. Bag mână în foc că nu a fost dusă vreo idee la capăt fără să o împestriţeze cineva cu o poantă sau două, fie spusă direct în microfon, fie şoptită vecinilor de masă, însă suficient de tare încât să se audă în cel puţin jumătate de sală.
 
Iar dacă te duci într-un loc tocmai ca să râzi, descoperi că trebuie să râzi în hohote până cazi sub scaun, nu mai e suficient să zâmbeşti, doar, sau să râzi puţin. În ultimii ani am fost de opt ori la teatru, şi de şapte am plecat înainte de prima pauză. Am rămas până la sfârşit doar la Insir'te mărgărite, la Naţional, însă numai pentru că eram cu un om important pe care nu-l puteam lăsa acolo, aşa, fără să îmi asum nişte riscuri care m-ar fi costat mai mult decât strânsul din dinţi până la coada piesei. Mai ales că îl vedeam că se şi amuză copios când făceau actorii glumiţe cu telefoanele mobile...

La joi.megaJoy, la Odeon, ce s-a mai râs... Doamne, ce isterie era acolo! Eram doar doi neadaptaţi social în sală. Eu nu am râs deloc, celălalt a zâmbit câteva ori, însă foarte puţin. Era cu o domnişoară subţire, frumoasă foc şi senzuală, care nu se mulţumea să radă doar cu gură, mai bătea şi din picioruşe şi dădea frenetic din mânuţe. Planul B din manualul de seducţie: dacă nu ştii tu cum, găseşte altă soluţie să o faci să râdă!
 
Ţin minte că în facultate se întâmpla uneori să discutăm şi câte jumătate de ceas până să îi vină cuiva inspiraţia pentru o poantă. Ba, în anul trei, cred că odată s-a întâmplat să treacă chiar o oră întreagă, pe ceas! Ce dor îmi e de vremurile acelea... :(