Sarmalele, portdrapelul mâncărurilor tradiţionale româneşti. „Repetăm obsesiv că nu le-am inventat. Parcă ne e frică să nu vină otomanii şi să ni le ia înapoi“
0
Alături de fotbal şi politică, sarmalele stârnesc unele dintre cele aprinse discuţii. Sunt ele sau nu un preparat tradiţional românesc? Adevărul e că sarmalele se fac peste tot în lume, din Japonia până în Argentina şi Iran. Cosmin Dragomir, iniţiator al proiectului GastroArt, a vorbit într-un interviu despre originea şi istoria acestui preparat, explicând de ce poate fi considerat cu adevărat portdrapelul mâncărurilor tradiţionale româneşti.
Cosmin Dragomir lucrează la Enciclopedia sarmalelor, pe care vrea să o lanseze anul viitor. A adunat informaţii fascinante despre acest preparat, care, deşi omniprezent, poate fi numit mâncare românească. În mai toate ţările lumii se fac sarmale. cu diverse umpluturi şi învelişuri, cu diverse denumiri, poveşti, legende.
Ştiai că prima reţetă de sarmale din România a fost publicată într-o carte din 1693? Preparatul respectiv conţinea carne de porc şi... ghimbir. Sau că există în România sarmale în foi de zmeură sau alun? Argetinienii le numesc copii înfăşaţi, iar ruşii au sarmalele leneşului. Despre toate acestea a vorbit Cosmin Dragomir, iniţiator al proiectului şi editurii GastroArt.
De ce o Enciclopedie a sarmalelor? De ce ai ales acest fel de mâncare şi nu altul care se regăseşte atât la noi, cât şi în alte bucătării ale lumii? Când va apărea cartea?
În primul rând trebuie să spun că această carte a început ca un pretext pentru a-mi promova teoria despre gastronomia autohtonă. Mă lovesc, de prea multe ori, de mentalitatea: nimic nu e al nostru, totul e împrumutat! De parcă gastronomiile celorlalte naţiuni n-ar fi suferit extrem de multe contaminări. Bucătăriile regionale şi naţionale au un specific subcontinental. Francezii au marele merit de a fi remarcat importanţa bucătăritului şi au ridicat această meserie pe scara rangurilor sociale. Astfel, celebrii chefi francezi din secolele trecute au creat o şcoală, au definit termeni şi au avut posibilităţile (bani, acces la tipar etc.) de a populariza termeni şi reţete. În sine, preparatele simandicoase de atunci au devenit dish-uri comune, astfel. Asta se întâmpla la curţile regale şi nobiliare. Asta s-a întâmplat şi la noi. Însă, noi, românii, ne uităm cu jind peste gard şi judecăm strâmb problematica gastronomică. Avem impresia că ţăranii francezi din secolul al XVII-lea, de exemplu, erau megarafinaţi, iar ai noştri primitivi. Comparăm fine-diningul cu mâncarea de subzistenţă. Şi tot aşa. Gastronomiile evoluează peste tot. Românesc nu înseamnă exclusiv alimentaţia lui Burebista, ba, mai mult, a româniza preparate din reţetarul internaţional nu e o ruşine, nu e nici măcar plagiat: e o consecinţă a globalizării (chiar şi în sensul istoric cel mai îndepărtat). La o adică, noi punem problema că pe timpuri nu aveam cartofi sau tomate. Păi scoateţi – aşa purist – cartofii din bucătăria nordică şi tomatele din cea mediteraneeană. Ei nu pun astfel problema, ba, mai mult, în timp ce toţi ceilalţi se bucură de o mâncare, noi prima dată suntem mâhniţi că nu a fost inventată în „laboratoarele din Bucegi”. Astfel, sarmalele sunt cel mai la îndemână, dar şi cel mai des invocate, în acest context aşa că am luat taurul de coarne şi le-am înfăşurat în frunze de viţă, varză, podbal, tei, sfeclă, leuştean, ştevie etc. Sper să nu mă hazardez când spun că pe la anul pe vremea asta ar trebui să iasă din tipografie. N-ar fi rău dacă de Crăciunul viitor aş găsi-o sub brad.
Citeşte aici continuarea interviului, află care este argumentul lui Cosmin Dragomir când spune că sarmalele sunt mâncare tradiţională românească şi vezi o galerie foto cu sarmale din toată lumea.
Se încarcă comentariile...
