5 ianuarie, ziua în care s-a născut actorul care l-a interpretat magistral pe Ștefan cel Mare VIDEO
0La 5 ianuarie 1393 s-a încheiat tratatul de pace dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid I, în 1716 are loc instaurarea regimului fanariot în Țara Românească, iar în 1859, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor.
1393 - încheierea tratatului de pace dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid I
În 1393 s-a încheiat tratatul de pace dintre Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești 1386-1418), și sultanul Baiazid I. Tratatul prevedea ca „Principatul Valahiei” să se guverneze după propriile sale legi, iar domnul avea dreptul de a face război și pace cu vecinii săi și să încheie tratate de prietenie cu ei și să aibă drept de viață și de moarte asupra supușilor săi.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
1716: Nicolae Mavrocordat este numit domn al Țării Românești. Instaurarea regimului fanariot în Țara Românească
Fanarioții sau grecii fanarioți erau membri ai familiilor aristocratice grecești care locuiau în cartierul Fanar Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului.
Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor Române, Moldova și Țara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.
Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați.
Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecție a populației românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.
1859 - Adunarea Electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza
Pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor. Ceea ce va urma şochează marile imperii din regiune: cel Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Intervenţia armată era iminentă. În mai puţin de 60 de ani românii aveau să aibă rolul principal în colapsarea şi dispariţia structurilor feudale din Europa.
Un moment de geniu al naţiunii române, nu primul şi nici ultimul. Aşa se poate numi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe data de 5 ianuarie 1859 ca şi domnitor în Moldova. Câteva zile mai târziu, pe data de 24 ianuarie 1859, gestul era urmat şi la Bucureşti, fapt care a produs unirea de facto a celor două principate române şi naşterea statului român modern.
Acest proces s-a produs ca urmare a deciziei puterilor occidentale de a lăsa pe români să îşi decidă singuri soarta, dar în limite prestabilite, care să nu le ofere puteri sporite.
În urma războiului Crimeii, care în fapt s-a purtat în general pe pământ românesc, între Imperiul Ţarist şi cel Otoman, cu sprijin occidental, decizii dificile trebuiau luate. Românii îşi cereau drepturile, dreptul de a se uni într-un singur stat şi să îşi decidă singuri viitorul. Concesii au fost făcute, însă adunările din cele două principate trebuiau să aleagă doi domnitori, să aibă două guverne şi două parlamente.
Însă românii aveau alte planuri: au ales acelaşi domnitor în ambele principate, fapt ce nu era interzis expres, domnitor ce a unificat guvernul şi parlamentul şi a luat măsuri radicale de consolidare a noului stat format.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi în Ţara Românească a şocat capitalele celor trei mari imperii care stăpâneau până de curând regiunea. Imperiul Otoman simţea cum pierde definitiv acest teritoriu, Imperiul Habsburgic s-a temut de naşterea unui stat românesc puternic care să devină un magnet pentru românii lipsiţi de drepturi din Ardeal, iar Imperiul Ţarist avea acum în faţă o nouă problemă în calea expansiunii spre Europa. Mai mult decât atât, Basarabia locuită majoritar de către români, îşi îndrepta acum privirea spre Bucureşti.
1878: s-a născut Emil Gîrleanu, poet, scriitor
Emil Gârleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878 la Iași. Părinții, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu (1846-1918), aparținând unei familii de răzeși din Gârleni, Bacău și mama, Pulheria, născută Antipa, de origine greacă, locuiau în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti.
În anul 1900 se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași.
A debutat la revista ieșeană „Arhiva”, revistă condusă de A.D.Xenopol, în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos”, alături de George Tutoveanu si Dumitru Nanu, și colaborator la „Convorbiri critice”.
A debutat în anul 1905 cu volumul „Bătrânii”, volumul este alcătuit din schițe publicate în revistele Făt-Frumos și Sămănătorul.
A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.
A regizat filmul „Cetatea Neamțului” (1914) și a scris scenariul pentru filmul „Dragoste la mănăstire” (1914).
1896: s-a născut George Calboreanu, actor român
Una din marile reușite ale carierei sale a fost rolul lui Ștefan cel Mare. L-a făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, Maria de Mangop de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi l-a desăvârșit în Apus de soare, la Naționalul din București, dând o efigie modernă personajului dramatic, monumentalizând și, deopotrivă, umanizând rolul. E cert că pentru generațiile postbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de Calboreanu, așa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara.
George Calboreanu i-a mai zămislit pe Petru Arjoca din Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Ion Vodă cel Cumplit din piesa omonimă a lui Laurențiu Fulga, Vlaicu-Vodă a lui Davila, a dat substanță unor eroi din piese moderne de Horia Lovinescu, Aurel Baranga, N. Moraru și alții.
„Calboreanu venea cu textul învăţat la perfecţie şi nu ieşea nicio iotă din indicaţiile regizorului. Nu dormea decât trei-patru ore pe noapte şi nu l-am văzut niciodată beat, deşi într-o seară, în faţa mea, a golit vreo şase-şapte sticle de vin. Avea un cult al vinului bun şi bea întotdeauna cu eleganţă. Frecventa cu predilecţie restaurantul CCA, separeul rezervat generalilor. Restaurantul era curat, serviciul ireproşabil, preţuri moderate. Un singur neajuns: separeul generalilor era imediat la intrare, iar toaleta tocmai în fund. Deci, vrând-nevrând, trebuia să străbaţi imensa sală, vreo şaizeci de metri. La una dintre filmări, aflându-mă lângă maestru şi neavând ce să spun, am zis şi eu într-o doară: «Maestre, nu v-am mai văzut pe la CCA». «Nu, dragă, nu mai vin. Acolo bei şpriţul în bulevard şi te p... tocmai în Sărindar. Nu-mi convine»“, povestea Dumitru Furdui în cartea „Teatrul în comunism“.
1895: Afacerea Dreyfus: ofițerul armatei franceze, Alfred Dreyfus, este destituit din rang și condamnat la închisoare pe Insula Diavolului
Afacerea Dreyfus a fost un conflict social și politic major din timpul celei de a Treia Republici franceze, izbucnit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul acuzației de trădare îndreptate împotriva căpitanului Alfred Dreyfus, francez de origine alsaciană și de confesiune mozaică, care într-un final a fost exonerat. Ea a bulversat societatea franceză vreme de doisprezece ani, din 1894 până în 1906, divizând-o profund și de durată în tabere opuse: „dreyfusarzii”, partizani ai nevinovăției lui Dreyfus, și „antidreyfusarzii”, partizani ai vinovăției lui.
Condamnarea la sfârșitul lui 1894 a căpitanului Dreyfus – pentru o pretinsă transmitere de documente secrete Imperiului German – a fost o eroare judiciară pe fondul spionajului și al antisemitismului, într-un context social deosebit de propice antisemitismului, și urii împotriva Imperiului German, în urma anexării Alsaciei și a unei părți din Lorena în 1871. Afacerea a avut la început un ecou limitat, până când în 1898 adevăratul vinovat a fost achitat și Émile Zola a publicat celebra pledoarie dreyfusardă, J'accuse…!, provocând o serie de crize politice și sociale unice în Franța.
La apogeul său, în 1899, afacerea a dezvăluit clivajele Franței celei de a Treia Republici, în care opoziția dintre tabăra dreyfusarzilor și cea a anti-dreyfusarzilor a suscitat polemici foarte violente naționaliste și antisemite, difuzate de o presă scrisă influentă. Ea s-a încheiat cu adevărat abia în 1906, printr-o decizie a Curții de Casație care l-a exonerat și l-a reabilitat definitiv pe Dreyfus.
1961 – a fost inaugurat Teatrul de Comedie din Bucureşti
Situată pe str. Sf. Dumitru nr. 2, în apropierea bisericii cu același nume, clădirea Teatrului de Comedie datează de la începutul secolului XX, ca anexă recreativă (sală de conferințe și de adunări festive) a clădirii Poștei, care astăzi găzduiește Muzeul de Istorie a României. În perioada interbelică și-au desfășurat activitatea în sala din Sf. Dumitru diverse companii teatrale particulare, printre care amintim Teatrul Modern și Alhambra-Excelsior.
În anii 50, după naționalizare, clădirea a găzduit ansamblul Teatrului Tineretului, instituție cu precădere de propagandă comunistă, cu o echipă artistică falimentară, impunându-se, la începutul anilor 60, restructurarea completă a acesteia, misiune care i-a revenit actorului Radu Beligan, conform site-ului oficial al instituției de cultură.
Teatrul de Comedie își începe activitatea probabil în toamna anului 1960, pentru că la 5 ianuarie 1961 are loc cea dintâi premieră, Celebrul 702 de Al. Mirodan, regia Moni Ghelerter. Poetul Tudor Arghezi, avea să declare în revista Contemporanul: „Nu deschidem numai un teatru, ci, dacă ni-i permis, și o universitate a humorului și a bucuriei”.
Un an mai târziu, Celebrul 702 avea să aibă deja 250 de reprezentații și tot atunci, la Buftea, a fost turnat filmul cu același titlu, cu numai câțiva dintre actorii din distribuția Teatrului de Comedie: Ecranizarea a dovedit valabilitatea textului cu care a debutat instituția.
Venirea regizorului David Esrig în echipa acestui teatru a dus la revoluționarea acestuia. Odată cu David Esrig, intrau în familia Teatrului de Comedie actorii Gheorghe Dinică și Marin Moraru, transferați de la Teatrul Giulești, care se afla în clădirea actuală a Operei Comice pentru Copii.
1962 - s-a născut actorul Romică Ţociu
Romică Țociu s-a născut în anul 1962, la Craiova. Despre studiile acestuia se știu foarte puține, însă se spune că acesta ar fi lucrat ca sculer-matrițer, înainte de Revoluția din 1989.
Acesta a povestit că primul rol pe care l-a avut a fost pe când era clasa a 12-a, moment după care au urmat 10 ani de festivaluri și concursuri la care a obținut toate premiile.
„Dintotdeauna mi-am dorit actorie. Am început la 5 ani, când am furat cutia sertarului noptierei bunicii mele și am ieșit în fața porții cu o cutie și un acordeon și am început să cânt. După asta, am urcat pe scenă la un cinematograf de vară, am spus o poezie și am primit aplauze.
În clasa a 12-a am primit rolul bufonului în „A douăsprezecea noapte”, după care am început să joc alături de amatori. Am făcut asta timp de 10 ani, am fost la toate marile festivaluri de umor din țară și am câștigat toate premiile. Am știut dintotdeauna că asta este meseria mea”, a spus actorul.
Romică Țociu și colegul său de scenă, Cornel Palade, s-au cunoscut în 1989, la un festival din Galați. Țociu a venit la teatrul unde Cornel Palade era deja actor. Palade l-a rugat pe un regizor din București să le pună în scenă un spectacol la Teatrul Naţional de Operă şi Operetă Nae Leonard din Galați
1967 - s-a născut istoricul Adrian Cioroianu
Adrian Mihai Cioroianu s-a născut la Craiova. Acesta este un autor, istoric, jurnalist, eseist și om politic român, care a ocupat funcția de ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu (în perioada 5 aprilie 2007 - 15 aprilie 2008).
Profesor universitar la Facultatea de Istorie de la Universitatea București, el este autorul mai multor cărți de istorie a României (și în special de istorie a României comuniste). Este cunoscut și în calitate de coautor de manuale de liceu.
Membru al Grupului de Dialog Social, el s-a alăturat Partidului Național Liberal și a fost ales în Senatul României pentru județul Timiș în anul 2004. După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, el a îndeplinit funcția de europarlamentar, membru în Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) și vicepreședinte al Grupului ALDE din Parlamentul European. La data de 5 aprilie2007, Cioroianu a devenit ministru al afacerilor externe în guvernul Tăriceanu remaniat. Din 2012 este decan al Facultății de Istorie a Universității din București.
Adrian Cioroianu a prezentat emisiunea „5 minute de istorie“.
1975: s-a născut actorul american Bradley Cooper
Bradley Charles Cooper este un actor și producător de film american.
După ce absolvit Academia Germantown în 1993, Cooper a urmat Universitatea Georgetown, pe care a absolvit-o cu o diplomă în engleză în 1997. Mai târziu, a studiat la Actors Studio Drama School la Universitatea New School înainte de a-și începe cariera profesională în serialul Totul despre sex în 1998. A debutat cu filmul Wet Hot American Summer (2001), înainte de a obține prea bine cunoscutul rol ca Will Tippin în serialul de succes Alias (2001–2003).
Cooper a jucat în filmul de familie I Want to Marry Ryan Banks (2004), și a apărut în serialul Jack & Bobby (2004–2005). A jucat în comedia de succes Spărgătorii de nunți (2005), precum și în filmul Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani (2006) ca prietenul lui Matthew McConaughey. Cooper a jucat în rol principal în Kitchen Confidential, bazat pe memoriile lui Anthony Bourdain, care a debutat în septembrie 2005.
În martie 2006, Cooper a jucat în Three Days of Rain pe Broadway cu Julia Roberts și Paul Rudd la Teatrul Bernard B Jacobs.
Se încarcă comentariile...
