Armata României, atât cea vizibilă, cât şi cea uitată cu premeditare, armata reală - nu cea din închipuirea celor puţini, argintaţi la tâmple care nu mai pot fi ceea ce au fost cândva, dar pierd timpul cu anateme fără impact la generaţia următoare - vede că preşedintele pare a nu mai fi al ţării, ci al persoanei cu care vorbeşte la Berlin, premierul pare a nu fi deloc de sine stătător, ci doar un antemergător al altui dregător, iar parlamentarii sunt doar spectatori la un circ demn de scriitura lui Ion Luca şi Caragiale.

Cu o ţară fără conducători, Moscova şi Budapesta par a se antrena pentru a se juca, cât de curând, cu România, precum în toamna anului 1940.

Serviciile de informaţii, cu buni profesionişti, par a fi paralizate.

Restul ţine de... ruleta rusească.

Şi oficiali trişti - depăşiţi de realitatea primăverii anului 2019 - au adus rămăşiţele lui Carol al II-lea lângă acelea ale fiului pe care l-a umilit ani buni, uitând că, în septembrie 1940, acesta a trebuit să cheme un General să salveze ce mai rămăsese din România.

Cum va fi România dacă Kremlinul reuşeşte să enerveze Casa Albă şi SUA îşi vor retrage toate trupele din ţara noastră?!...

Soluţia pare a nu veni iniţial de la armată, deoarece aceasta nu mai are o comandă, ci doar o fragilă conducere bicefală, unică în istoria organismului militar românesc.

Trecem prin clipe de singurătate geopolitică, anarhie bine calculată, alegeri ce par deja aranjate şi viitoare manifestări de stradă premergătoare preluării puterii în stil ce seamănă uluitor cu cel legionar.

Ne trebuie un lider care să nu mai stea în genunchi, să nu mai vină cu poveşti vânătoreşti, cu discursuri demagogice, ce nu ţin la urmaşii noştri, unul care să coaguleze spiritele, să nu promită marea cu sarea şi să nu uite pilda lui Mihai Viteazul.

Asta dacă îi mai pasă de ţara părinţilor şi bunicilor săi.