Lumea după 11 septembrie 2001 şi noua paradigmă de securitate

Reprezentanţi ai SIIL, gruparea jihadistă Statul Islamic în Irak şi Levant FOTO Reuters

Terorismul internaţional reprezintă încă un subiect de actualitate privind  strategiile de securitate ale statelor occidentale, într-o lume a globalizării unde ameninţările asimetrice sunt din ce în ce mai pregnante.

În septembrie 2014, se vor împlini 13  ani de la celebrele atentate de la WTC, atunci când pe lângă lovirea celor două turnuri gemene, o aeronavă controlată de către terorişti a lovit clădirea Pentagonului, în timp ce o alta s-a izbit de sol. Acesta a fost momentul când lumea s-a schimbat, după cum mulţi analişti au susţinut, şi susţin în continuare, 9/11 declanşând  o schimbare a paradigmei de securitate.

Intervenţiile militare din Afganistan (2001) şi Irak (2003) nu au reuşit să pună capăt acestui flagel al violenţei, ba chiar au reuşit pe alocuri să îl alimenteze, multe grupuri teroriste legitimându-şi acţiunile în rândul populaţiei musulmane prin lupta împotriva coloniştilor occidentali care urmăresc subjugarea Orientului în dauna propriilor interese geopolitice şi geostrategice. Aici trebuie, totuşi, observat că, deşi unul dintre reverse a fost acela de a radicaliza o parte a societăţii moderate, lupta împotriva terorismului a ţinut această ameninţare departe de graniţele Europei, care deşi a suferit două atacuri de proporţii, Madrid (2004), respectiv Londra (2005), a  beneficiat de atenţia jihadiştilor îndreptată către Orientul Mijlociu Extins. Mai apoi, pe lângă avansul ISIL, intervenţia militară franceză din Mali la începutul lui 2013, criza din Siria sau decizia Statelor Unite, Marii Britanii, Germaniei şi Franţei de a închide mai multe reprezentanţe diplomatice din statele musulmane, cu precădere Yemen, sunt doar câteva dintre evenimentele care au adus fenomenul terorist de sorginte fundamentalist-islamică în discursul public din ultimii doi ani.

Noua paradigmă, pe scurt

Categoric, actualul mediu de securitate are ca punct de reper două evenimente majore produse pe scena relaţiilor internaţionale, vorbind aici de sfârşitul Războiului Rece, atunci când sistemul internaţional trecea de la starea de bipolaritate către unipolaritate, şi de evenimentele din 11 septembrie 2001, moment care a marcat globalizarea insecurităţii.

Adversarul era unul întâlnit la nivel global, fără un stat propriu, o capitală sau armată proprie. Practic, după cum scria şi George Maior în lucrările sale, non-statul ataca statul, cea mai mare putere militară a lumii fiind lovită de o entitate indefinită politic ce nu prezenta nicio caracteristică specifică statalităţii.

Stabilitatea internaţională nu mai era atacată de ambiţia imperialistă a unui stat puternic, dezvoltat economic şi militarizat, ameninţarea venea acum din Afganistan, o ţară subdezvoltată, premodernă din punct de vedere Cooperian, care a putut permite naşterea unor asemenea entităţi .

În ceea ce priveşte NATO, 9/11 reprezintă momentul definitoriu în care Alianţa iese cu adevărat din paradigma Războiului Rece. Devine clar că doar cooperarea militară reprezintă singura formă viabilă de răspuns în faţa noilor ameninţări, fapt pentru care Aliaţii dezvoltă doctrina politico-militară prin care atacul împotriva inamicului, înainte ca acesta să poată lovi, devine legitim. Această regândire a strategiei de securitate, determină statele să creeze noi instituţii de cooperare  la nivel internaţional, urmărind în acelaşi timp cele mai eficiente măsuri de ordin intern pentru a combate acest fenomen.

NATO spre exemplu, a lansat în 2002 Consiliul NATO-Rusia, un parteneriat  care aborda fenomenul terorist la nivel regional şi global, extins apoi şi cu alte state non-membre  prin Iniţiativa de Cooperare lansată la Instanbul, în 2004. La nivelul serviciilor aliate, NATO a înfiinţat in 2003 Unitatea pentru Informaţii privind Ameninţarea Teroristă (Terrorist Threat Intelligence Unit / TTIU), urmând ca tot în 2004, în urma Summitului de la Istanbul, să creeze Unitatea de Legătură  pentru Informaţii (Intelligence Liaison Unit / ILU), prin care să poată relaţiona, privind analiza şi prevenirea fenomenului terorist, cu serviciile de informaţii ale statelor non-membre.

Întorcându-ne le evenimente mult mai recente, crizele din Siria şi Irak menţin atenţia asupra terorismului şi a impactului său asupra securităţii globale. Interesant de urmărit este faptul că tot mai mulţi cetăţeni europeni, de religie musulmană, mulţi dintre ei convertiţi, aleg să se alăture grupărilor jihadiste ce activează în Levant.

Ministerul de Interne german anunţa că numai în 2012, peste 200 de cetăţeni europeni au părăsit continentul pentru a se înrola în cadrul grupărilor jihadiste existând riscul ca până în prezent numărul acestora să se fi dublat. Problema care se ridică este ce se va întâmpla cu aceştia când se vor reîntoarce în ţările de origine în contextul în care, ca urmare a posibilelor traume suferite, ei pot fi radicalizaţi, predispuşi spre violenţă şi spre propagarea fundamentalismului islamic, situaţie care ar putea conduce către tensiuni sociale şi escaladarea ideologiilor de extremă dreapta, din ce în ce mai vizibile în unele state europene. Cazul lui Anders Behring Breivik, care a militat împotriva islamizării Europei, este poate cel mai elocvent.

Lupul singuratic – profil care acum poate fi reprezentat atât de un jihadist cât şi de un neonazist-, devine un nou tip de ameninţare asimetrică, mult mai complexă din cauza ermetismului şi a lipsei de transparenţă.

Vecinul amabil de zi cu zi, fie ca urmare a unor probleme ce ţin de psihopatologie, fie ca urmare a unor evenimente nefaste apărute într-un anumit context, se poate auto-radicaliza şi recurge la acţiuni extremist-teroriste.

În consecinţă se ridică întrbarea: Cum trebuie să reacţioneze serviciile de intelligence pentru prevenirea acestui flagel, şi care sunt limitele în baza cărora acestea pot acţiona? Iată cum terorismul aduce în discuţie binomul libertate-securitate, ceea ce ne face să menţionăm că Patriot Act, elaborat imediat dupa 9/11, reprezentând legea prin care Guvernul SUA poate supraveghea orice cetăţean suspectat că încearcă realizarea unui atentat terorist, a fost prelungită până în 2015 de către preşedintele Barack Obama. Paradoxal sau nu, în ciuda criticilor, legea se bucură în continuare de susţinerea unei mari părţi a populaţiei civile.

În ceea ce priveşte serviciile de intelligence, acestea au fost nevoite să se adapteze noilor ameninţări, dar şi să devină mai transparente odată cu escaladarea fenomenului terorist, presa şi opinia publică devenind tot mai interesate de modul în care ele previn sau gestionează crizele.

Spre exemplu, dacă privim serviciile de informaţii britanice, observăm că în anii ’90 se limitau strict la a oferi rapoarte despre misiunea, organizarea sau bugetul instituţiei, în timp ce în prezent, ca urmare a presiunii publice au prezentat din ce în ce mai multe evaluări referitoare la diferiţi factori operaţionali, riscând chiar a pune sub semnul deconspirării sursele operative.

Întorcându-ne iarăşi către Orient, nu putem să nu aducem în discuţie impactul proliferării armelor biologice de către grupurile teroriste ca urmare a vidului de securitate, atât de la Damasc cât şi de la Bagdad. Să nu uităm că majoritatea actorilor statali din regiune, în lupta pentru putere, au dezvoltat acest tip de armament ca urmare incapacităţii tehnologice de a avea în posesie ADM. Cât despre posibilitatea dezvoltării sau achiziţionării unor focoase nucleare, putem spune că reprezintă un subiect destul de cunoscut şi arhidiscutat.

Aşadar, dacă în perioada Războiului Rece ameninţările aveau o formă predictibilă şi simetrică, în prezent lucrurile nu mai stau deloc în acest mod. În acest sens, putem înţelege şi politica administraţiei Obama, care urmăreşte descurajarea acestui tip de ameninţări prin două strategii complementare: reprimarea adversarului prin mijloacele militare proprii şi descurajarea acestuia prin dezvoltarea unui sistem de scut anti-rachetă, care să poată intercepta orice tip de armament balistic lansat de adversar.

Iată cum mediul internaţional de securitate devine complex şi dinamic, sub impactul globalizării, în general, şi al terorismului, în particular, statele fiind sunt supuse unei duble presiuni, atât de ordin intern, prin satisfacerea nevoilor de bază a propriilor cetăţeni, cât şi extern ca urmare a nevoii de a face faţă transformărilor şi evenimentelor derulate la nivel global. Totodată, nu înainte de a încheia, trebuie să observăm că în ceea ce priveşte securitatea naţională, în lumea postmodernă, ca urmare a lărgirii agendei de securitate, lupta armată rămâne o opţiune   împotriva ameninţării teroriste, deversificându-se însă ca urmare a dezvoltării tehnologice, în timp ce, în relaţia dintre statele post moderne, conflictul armat reprezintă în schimb, doar o ultimă soluţie.