„Leviathanul liberal“

În ştiinţa Relaţiilor Internaţionale, după anii 2000, au apărut tot mai multe voci care au susţinut ideea crizei paradigmelor acestei ştiinţe. Argumentul de bază al cercetătorilor care au lansat această opinie a fost că politica mondială a devenit atât de complexă încât prezentul instrumentar metodologic este pur şi simplu depăşit şi incapabil să cuprindă coordonatele lumii noi şi să explice profundele transformări ale sistemului westphalian. După mai mult de un deceniu de dezbateri, în cercetarea internaţională se profilează un curent ce propune ieşirea în „afara Occidentului“, mutaţie ce ar putea fi utilă în dezvoltara unor noi modele explicative care ar cuprinde mai bine amploarea evoluţiilor din lumea actuală. Această tendinţă este rezumată de Tim Dunne, exponentul Şcolii Engleze de Relaţii Internaţionale, astfel: „sfârşitul timpului liberal al ordinii mondiale marchează doar un început. Este nevoie de o contorizare profundă a elementelor acestui sistem şi a modului în care conexiunile dintre acestea lucrează împreună. Acest lucru ar putea însemna, de exemplu, că anumite logici ale ordinii liberale sunt mai vulnerabile decât altele“[1]. În 2011, lucrarea profesorului american John Ikenberry „Liberal Leviathan: the origins, crisis and transformation of the american system“, considerat un eveniment ştiinţific major care a şi produs o profundă impresie în mediile academice din întreaga lume, relansează polemicile legate de validitatea şi coerenţa principiilor lumii post-Război Rece. La puţin timp după această apariţie, în 2014, apare cartea lui Joseph S. Nye Jr. „Is the american century over?“ şi aproape concomitent, este editat eseul lui Amitav Acharya „The end of the american world order“. Ambele lucrări propun aceeaşi idee: „ordinea mondială americană nu a fost, în cea mai mare partea ei, într-adevăr o ordine globală. Aceasta a fost, mai degrabă, o relaţie între statele cu aceleaşi afinităţi, în special occidentale, condusă de Statele Unite ale Americii. Şi nici ordinea nu a fost atât de amiabilă precum au prezentat-o susţinătorii ei ca fiind a fi“[2]. Hegemonia americană într-o formulă reconstituită trebuie aşadar să se „acomodeze la un nou multilateralism mai puţin fidel puterii şi scopului american“[3].   

După şirul de insuccese înregistrate pe plan extern de administraţia Obama şi venirea la Casa Albă a preşedintelui Donald Trump, văzut ca momentul de apogeu al delegitimării ordinii liberale americane, tendinţa de a ieşi „în afara Occidentului“ s-a accentuat în cercetarea internaţională. Direcţia construirii unor modele explicative alternative modelului liberal american, ceea ce nu se traduce neapărat ca un semnal al declinului Statelor Unite ale Americii şi nici al hegemoniei americane, şi pledoaria pentru pluralismul relaţiilor internaţionale constată o realitate deja existentă. Regionalizarea şi fragmentarea, o tendinţă ce s-a accentuat mult în ultimele decenii, şi diversitatea adusă de globalizare a intensificat concurenţa viziunilor asupra organizării lumii. Mai recentele încercări de destabilizare ale sistemului Breton-Woods şi politicile economice protecţioniste promovate de administraţia Trump sugerează tocmai împotrivirea faţă de tendinţa de a ieşi de sub supremaţia modelului liberalismului american prin crearea unor arhitecturi economice şi de securitate sub conducerea unor actori statali regionali. Pe de altă parte, globalizarea a adus cele mai mari provocări la adresa securităţii statelor naţionale. Dezechilibrul sistemului westphalian cauzat de formarea taberelor de „câştigători“ şi „pierdanţi“ ai globalizării, aspect de care a vorbit şi preşedintele rus în interviul din The Financial Times, a determinat „naţionalizarea“ politicilor statelor vest-europene, afirmarea Dreptei şi alunecarea spre iliberalism.

Replica lui Putin                                                   

Deja nu mai este un secret pentru nimeni că în ajunul Summit-ului G20, desfăşurat în oraşul japonez Osaka între 28-29 iunie, Vladimir Putin a acordat un interviu biroului publicaţiei britanice The Financial Times din Rusia. Surprinzător în această situaţie este că discuţia între liderul de la Kremlin şi jurnaliştii Lionel Barber şi Henry Foy s-a concentrat mai mult pe temele de actualitate de pe agenda politicii mondiale decât pe subiecte de economie şi piaţă financiară. Este poate simplist, însă anume acest lucru i-a adăugat imediat lui Vladimir Putin un strop de popularitate în Occident, dacă mai era nevoie de aceasta. Toată lumea a fost cu ochii pe preşedintele rus la Summit-ul G20 şi, implicit, la ceea ce a spus. Vladimir Putin şi-a jucat excelent rolul: a îndrumat-o galant pe doamna Angela Merkel spre locul ei la masa unde urma să se aibă loc discuţia între cei doi lideri, ceea ce ar fi fost un gest adorabil dacă presa nu ar fi speculat anterior diverse ipoteze pe tema stării de sănătate a cancelarului german, şi-a arătat deschiderea faţă de omologul său francez cu care a şi avut o discuţie cordială, şi în fine, i-a lansat o invitaţie lui Donald Trump la parada de 9 mai din 2020. Cu alte cuvinte, Putin a reiterat că Rusia este un pilon important în cadrul arhitecturii politicii mondiale actuale şi are putere de decizie în chestiunile-cheie ale relaţiilor internaţionale reuşind să convingă auditoriul întregului mapamond de aceste lucruri prin intermediul unui interviu al unei publicaţii din Vest. Primul pas în reabilitarea poziţiei Rusiei pe arena internaţională după „momentul Ucraina“ a fost făcut.

Revenind la interviu, un aspect s-a dovedit „exploziv“. Prezentată de toate publicaţiile care se respectă, pasajul despre desuetudinea ideii liberale a produs, aşa cum era de aşteptat, o reacţie puternică în lumea occidentală. Liderii europeni au sărit în apărarea democraţiei liberale – unii incisiv şi vehement, alţii cu fineţe diplomatică. Reacţiile au fost însă atent calculate şi articulate prin prisma demnităţilor vorbitorilor şi intereselor entităţilor pe care aceştia le reprezintă. În fine, din tot acest schimb de replici s-a reuşit reconstituirea imaginii dihotomice „Occidentul versus Rusia“, cu care ne-am obişnuit deja. Totul pare să se fi aliniat pe făgaşul normalităţii. Există însă câteva aspecte care au fost umbrite de această „lovitură“ lansată abil de Putin.

Oricât de îngrozitor ar suna, mai ales din gura lui Vladimir Putin, am spune, respingerea ideii liberale nu este nouă; preşedintele rus aduce argumente care să susţină pluralismul modelelor ori de câte ori are ocazia. O face şi în cadrul interviului din The Financial Times: „Ştiţi că nu au existat vreodată idei pur liberale şi idei pur tradiţionale. Probabil ele au existat cândva în istoria umanităţii, dar totul a sfârşit într-un impas dacă nu a fost diversitate. Totul devine extrem dacă este dus într-o parte sau în alta. Diverse idei şi opinii trebuie să aibă şansa să existe, dar în acelaşi timp interesul majorităţii,... nu trebuie uitat“[4].

Putin nu o spune nici din convingerea că ideea liberală este nocivă per se; în loc de epilog, în acelaşi interviu,afirmă pe un ton reconciliant că „ideea liberală nu trebuie distrusă, ea are dreptul la existenţă, şi chiar ar trebui susţinută în anumite privinţe. Însă nu trebuie să se considere că ea are dreptul de a fi un factor dominant“[5]. Poate că nici din respingerea unei ordini mondiale bazată pe hegemonia Statelor Unite ale Americii, deşi interviul din The Financial Times conţine trimiterile făcute la imperfecţiunile liberalismului american prin care preşedintele rus dezavuează autoritatea morală a acestei orânduiri. Această mantră a liberalismului aducător de necazuri este, de fapt, externalizarea chestiunii naţionale a Rusiei postsovietice. El nu critică democraţiile liberale, deşi graniţa între valori şi arhitectura politică este destul de volatilă. Putin a dorit de fapt să spună că liberalismul occidental, aşa cum funcţionează el în ţările din vestul Europei, nu reprezintă o soluţie realistă pentru Rusia de acum legând explicit acest aspect de consecinţele politicii Germaniei în privinţa chestiunii emigranţilor.

Probabil că este mai puţin cunoscut faptul că, în perioada ultimelor decenii, contextul social din Federaţia Rusă a fost bulversat de un mare flux de imigranţi originari din zona Caucazului. Chestiunea a ridicat multe probleme, inclusiv de ordin identitar şi economic, sporind sentimentele xenofobe şi naţionaliste în interiorul statului. Eforturile de a stinge valul naţionalismului nociv al celor care scandau „Rusia pentru ruşi“, pe de o parte, şi dispoziţiile separatiste din anumite regiuni ale Federaţiei Ruse, pe de altă parte, care au marcat perioada 2000-2004, cel mai probabil nu au fost uitate de Vladimir Putin. Mai mult decât atât, sarcina asumată de actualul leadership politic de la Moscova de a investi cu un nou sens noţiunea de naţiune rusă s-ar solda cu eşec în condiţiile adoptării ideii liberale aşa cum funcţionează ea în Occident. Liberalismul, ca şi curent ideologic, nu s-a bucurat vreodată de o susţinere puternică în societatea rusă şi tocmai datorită acestui fapt, după anul 2000, cursul politicii interne ruse s-a ghidat după un liberalism conservator, care încurajează reformele şi progresul într-o formă mai temperată, mult mai apropiată de dispoziţia societăţii civile îndreptată spre valorile tradiţionale. În interviul din The Financial Times, Putin aminteşte de aceste valori trasând o paralelă cu confesiunea catolică: „poţi să nu îţi aminteşti de acest lucru în fiecare zi şi să nu mergi la biserică, să loveşti cu fruntea de podea arătând cât de creştin, de musulman sau de iudeu eşti, dar în suflet, în inimă trebuie să fie anumite principii umane fundamentale şi valori morale. În acest caz, valorile tradiţionale sunt mult mai stabile, mai importante pentru milioane de oameni decât această idee liberală, care, după părerea mea, îşi încetează existenţa, într-adevăr“[6]. Rolul Bisericii în contextul Rusiei - un stat multinaţional şi multiconfesional - este important prin prisma valorilor pe care le promovează această instituţie şi al calităţii sale de liant social. Putin are nevoie de Biserică pentru a menţine stabilă societatea şi a echilibra diverse elemente refractare din interiorul ei mai mult decât a realiza obiective în planul politicii externe. Probabil un musulman din Cecenia sau din Daghestan este mai puţin deranjat de faptul că Vladimir Putin şi-a făcut un aliat în instituţia Bisericii Ortodoxe Ruse atâta timp cât este păstrat un echilibru adecvat între libertate şi secularizare în societate decât în cazul în care Kremlinul ar legaliza căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Este un compromis necesar şi funcţional.

Democraţia liberală

Trimiterea pe care preşedintele rus o face la moştenire iudeo-creştină a Europei şi, implicit, la democraţiile liberale de pe „bătrânul continent“ amintind, în cadrul interviului, de rolul catolicismului în dezvoltarea statelor naţionale europene şi ca principiu organizator al societăţii, este de fapt un mesaj cu profunde reverberaţii politice. Sensibilitatea Rusiei la seismele politice şi culturale de pe continentul european este deja arhicunoscută şi documentată în numeroase studii. În contextul actual, regresul democraţiei liberale este semnalul unei crize a conştiinţei europene ce trezeşte interesul Kremlinului. Dilema principală articulată de Moscova în aceste condiţii se formulează simplu: dacă în leagănul democraţiei liberale există aceste sincope, cum ar putea fi „plantat“ acest model în contextul Rusiei post-sovietice? Alunecarea spre autoritarismul electoral sau spre democraţia iliberală, după alte opinii, produsă în anii 2000 nu mai pare un regres enorm în condiţiile bulversantelor transformări din Europa liberală, chiar dacă momentul douămiist a redus mult şansa Rusiei de a depăşi perioada de tranziţie spre democraţie. Oricum, soluţia găsită de leadership-ul politic de la Moscova, relativ puţin consolidată, a fost aşa-numita suveranitate democrată. Însă aceasta este doar o etapă în schimbarea regimului. Care vor fi însă coordonatele viitoarelor evoluţii este o întrebare interesantă, mai ales că natura regimului politic s-a schimbat mult în ultimul deceniu sub influenţa unor factori noi, tot mai dificil de gestionat de politic în formula în care era obişnuit să funcţioneze. Activarea societatea civilă într-un mod pe care Rusia nu l-a mai cunoscut în istoria sa recentă, inclusiv în recentul caz al jurnalistului de investigaţie Ivan Golunov, este un semnal al unei transformări calitative. Totuşi, evoluţia va fi lentă şi probabil nu după reţeta europeană clasică. Una dintre condiţiile esenţiale în acest drum spre transformarea Rusiei secolului XXI este chiar calitatea democraţiei liberale din statele vest-europene. Dincolo de aceste aspecte, schimbarea trebuie să intervină pentru că este cerută de cetăţenii ruşi, în special de tânăra generaţie, dar şi de contextul lumii globalizate în care trebuie să rămâi competitiv ca să fii printre câştigători.

Autor: Veronica Onea

Bibliografie:

[1] Tim Dunne, Michael Cox and Ken Booth, The Eighty Years´ Crisis: Internaţional Relations 1919 – 1999, Cambridge University Press, 1998, p. 13.
[2] Amitav Acharya,  The end of the american world order,  Cambridge University Press, 2014, p.3. 

[3] Ibidem, p. 4.
[4] Interview with The Financial Times, accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.
[5]Ibidem.
[6] Ibidem.
[7]Vladimir Putin says liberalism has ‘become obsolete’, accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.
[8] Elena Slobodean, Gânduri despre succesor şi dosarul Skripal. Despre ce a vorbit Putin în Financial Times? // Елена Слободян, Мысли о преемнике и дело Скрипаля. О чем Путин рассказал Finаncial Times?, accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.
[9] Putin: Russian president says liberalism 'obsolete', accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.
[10]Andrew E. Kramer, Putin Makes a Splash at the G20 Summit, accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.
[11] Ivan Apuleev, Sfârşitul epocii: Putin a anunţat despre prăbuşirea liberalismului //  Иван Апулеев, Конец эпохи: Путин объявил о крахе либерализма, accesat sâmbătă, 29 iunie 2019.