Sunt de acum vizibile scenarii despre care v-am vorbit de multe ori în ultimii ani, greu de crezut atunci şi, ca atare, neluate în seamă de decidenţii politici decât în ultimul moment, atunci când - aşa cum se întâmplă acum - sunt obligaţi să acţioneze strict reactiv şi sub o maximă presiune. Cel mai prost şi defavorizant scenariu posibil.

Ce vom avea în continuare?

1. Scenariul negocierilor între alianţe: ne vom lămuri cât sunt de solide, funcţionale şi eficiente alianţele actuale. Scenariu care presupune continuare sistemului de joc consacrat în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Se confruntă sau/şi negociază alianţe politico-militare dublate de unele economice. În acest moment având NATO/UE versus Uniunea Eurasiatică, forţă de sine stătătoare dar şi parte componentă a Organizaţiei de Cooperare de la Sanghai (OCS). Drept care, dacă lucrurile ar sta aşa, la întâlnirea Putin-Trump de la Helsinki, fiecare dintre lideri ar vorbi conform unui mandat formal sau informal conferit de organizaţiile respective. Numai că, din nefericire, Trump dinamitează cum ştie mai bine relaţia transatlantică, iar acuzaţiile pe care le aduce partenerilor săi de alianţă sunt fără precedent şi produc deja efecte profunde.

2. Scenariul negocierilor în forţă între super-puteri. Caz în care vedem cum Trump apelează la vechea doctrină conservatoare a lui Zbigniew Brzeziński care arată cine poate intra în joc şi cum, orice jucător de putere din lume trebuind să fie considerat, de facto, adversar potenţial al Americii: „Actorii politici de prim plan sunt Statele dotate cu capacitatea şi voinţa naţională suficiente  pentru a-şi exercita puterea şi influenţa dincolo de frontierele lor. Datorită acestui fapt sunt în măsură să modifice relaţiile internaţionale, cu riscul de a afecta interesele Americii“. În consecinţă, Trump, sub privirile amuzate ale lui Putin, începe vânătoarea de aliaţi/adversari/competitori şi încheie alianţe de conjectură pe principiul „duşmanii duşmanilor mei îmi sunt, pentru moment, cei mai buni prieteni“.

3. Scenariul „unei noi conjuncturi“. Pentru a se realiza un nou acord fundamental de tip Ialta, Malta sau Helsinki, trebuie să existe o nouă conjunctură de forţă şi presiune maximă în relaţiile internaţionale care să creeze pentru absolut toată lumea nevoia urgentă a acceptării unei schimbări de amploare globală. Posibil, căci amintiţi-vă că Regele-Soare spunea că „întreaga artă a politicii este să te serveşti de conjuncturi“. Iar ceea ce se petrece acum poate să creeze o asemenea conjunctură în care super-puterile clasice plus câţiva actori emergenţi să încerce aplicarea unui plan negociat de restructurare paşnică a relaţiilor internaţionale şi organizaţiilor reprezentative. Impediment: nimeni nu mai are încredere în nimeni.

4. Scenariul „negocierii restrânse“.  Cel mai posibil dintre toate, aducând super-puterile în formatul obişnuit Summiturilor din perioada Războiului Rece, urmând ca restructurările ulterioare să se încadreze în ceea ce vor decide cei doi lideri de acum. De ce acest scenariu este credibil? Deoarece ambii lideri politici au în comun o viziune care pune pe prim plan interesele lor naţionale, singurele care contează şi care trebuie impuse şi pentru care să se obţină cât mai rapid noi garanţii şi angajamente bilaterale de securitate. Mai mult o asemenea viziune este împărtăşită şi de China şi India, obţinându-se astfel, în final, un posibil consens pe zonele de influenţă.

Sunt voci care spun că, deja, acest scenariu ar fi şi negociat. Problema principală derivată este dată de prezenţa sau, dimpotrivă, absenţa de la aceste negocieri a Uniunii Europene şi NATO ca alianţe formalizate şi cu statut juridic independent. Dacă va fi aşa, este deschis larg drumul unei reîmpărţiri a Europei în state grupate în cercul occidental, cu o zonă gri a unui „cordon sanitar“ cu ţările din Europa centrală şi de est. Ceea ce ar fi o tragedie, echivalentă la modul absolut cu planurile tragice de la Ialta.

Dincolo de vorbe şi promisiuni, care de care mai frumoase, să vedem cum se va juca, practic, în relaţia dintre spaţiul transatlantic şi Rusia. Şi, exact în aceeaşi măsură, să vedem - şi aici nu vom avea de aşteptat prea mult timp - care va fi partenerul de discuţi pe care, conjunctural, îl va prefera Vladimir Putin.

Întrebarea cea mai dificilă este de a şti dacă Putin va miza pe relaţia cu Trump şi pe o negociere bilaterală sau dacă, dimpotrivă, va încerca să continue relaţia de implantare solidă în ţările din fosta zonă de control a URSS din centrul şi estul Europei. Sau ambele, dacă NATO şi UE se vor dovedi îndestul de slabe şi divizate încât să permită să fie scoase din jocuri. Cu Germania anihilată şi Franţa fragilizată, alianţele respective vor avea din nou nevoie de un protector, exact ca odinioară după Ialta.

Operaţiunea test are loc deja, căci testul R.Moldova/Transnistria este esenţial pentru marea demonstraţie începută cu Crimeea şi continuată prin ruperea de facto a Ucrainei. În R.Moldova se joacă foarte multe argumentaţii pro şi contra privind evoluţia viitoarelor scenarii, fără ca noi să le acordăm atenţia cuvenită, poate ca rezultat al eşecurilor complete ale jocurilor politice gândite de diverşi strategi mai mult sau mai puţin binevoitori. Şi asta ne-a făcut să nu ştim să extrapolăm mesajele prilejuite, spre exemplu, de cererea Chişinăului ca Rusia să-şi retragă trupele din Transnistria, cerere susţinută de o Rezoluţie recentă a ONU.

În principiu, nu-i aşa, ar fi trebuit să urmeze o furtună diplomatică+sancţiuni suplimentare împotriva Rusiei care a declarat imediat că nici prin cap nu-i trece să se conformeze rezoluţiei respective. De ce oare, dacă nu din dorinţa de a menaja la maximum susceptibilitatea liderului rus în acest moment al alegerii scenariilor, nu a zis nimeni nimic?

Doar Franco Frattini, personaj extrem de important în calitatea sa de fost comisar european, de două ori ministru de externe al Italiei în cabinetul Berlusconi şi acum reprezentant al OSCE pentru Transnistria declara recent, citat de Russia Today că cererea respectivă a Chişinăului este „desprinsă de realitate..nu e justificat în niciun fel să discutăm acum despre prezenţa militară până când nu vom soluţiona pachetul de probleme care include şi alte probleme importante“.

Nu am niciun fel de îndoială că NATO vrea să consolideze linia sa de est şi că şi-ar dori să impună o altă structură de securitate în zona Mării Negre. Să vedem în ce va conta ea şi, care va fi raportul de forţe cu aliniamentul ultra-important de forţe al Federaţiei Ruse. Şi să mai vedem cu vor arăta în continuare relaţiile SUA cu Turcia, din moment ce, ieri, Ankara anunţa că - în ciuda opoziţiei atât de ferme manifestate de SUA - primele elemente ale sistemelor S-400 comandate în Rusia vor ajunge în Turcia în decursul anului viitor.

Zona Mării Negre este însă mult prea mică pentru a constitui, în sine, o miză teritorială sau un obiectiv militar. Este însă un simbol extrem de important, poate decisiv pentru a arăta cum fiecare dintre părţi este pregătită să poarte negocierile pentru controlul teritoriilor şi, mai întâi de toate, pentru a oferi garanţiile şi reasigurările pentru repoziţionările pe care le va presupune harta posibilei şi, cred eu, inevitabilei hărţi a Noii Ordini Mondiale.

Şi că e aşa, gândiţi-vă la exemplele Donbas, Crimeea, Transnistria, Osetia... insignifiante militar, dar simbolic reprezentând capacitatea de joc şi destabilizare a Federaţiei Ruse.

Şi, din nefericire, de partea cealaltă ce avem este un spaţiu euro-atlantic mai divizat ca niciodată în faţa unei Rusii care a auzit foarte bine mesajul dat de Putin care spunea  pe 22 decembrie 2017 că „Rusia trebuie să fie printre ţările lider şi, în unele domenii, un lider absolut în crearea unei armate de nouă generaţie“.

Rusia şi China merg cu viteză pe acest drum. Europenii noştri se ceartă cu americanii, iar americanii cu toată lumea. Acesta să fie celălalt scenariu, cel alternativ, cel real, în care toţi se bat cu toată lumea?