La Pentagon e o jubilaţie preocupată: v-am spus noi, nu poţi face afaceri cu ruşii când te simt slab, utilizează negocierile şi acordurile ca pe elemente tactice pentru a-şi continua ofensiva la adăpostul aparenţei unui acord internaţional sau măcar ruso-american. Căci militarii ştiu mai bine comportamentul rus, după ce Kremlinul s-a abandonat noii elite de forţă de la nivel militar în locul cunoscuţilor siloviki civili.

Ultima săptămână a revelat faptul că o Rusie în vizibilă defensivă diplomatică şi scădere de prestigiu internaţional – după atacurile la convoiul umanitar al ONU Crucii Roşii şi după crimele de război din Alep, bombardarea spitalului şi ariilor civile sensibile din al doilea oraş ca mărime din Siria şi raportul doborârii avionului de linie malaezian – a devenit tot mai agresivă în manipulare, dezinformare şi interpretarea acordurilor existente, încât riscă să le prăbuşească definitiv.

Moscova a acoperit propriile ofensive constante şi câştigurile căutate fără întrerupere pe teren, în beneficiul favoriţilor săi Al Assad şi trupelor proprii respectiv separatiste în Donbas, sub declaraţii sforăitoare care atacă SUA şi ignoră sau interpretează în logică originală propriile acţiuni, încât a adus la exasperare comunitatea internaţională. Şi cum reacţiile au fost cel puţin nepotrivite, iar Serghei Lavrov a ajuns să se comporte ca un propagandist de provincie, în lipsă de argumente pe multiplele dosare, exasperarea a cuprins partenerii şi pe cei afectaţi de gesturile militare ale Rusiei lui Putin.

A mai apărut şi raportul privind doborârea avionului malaezian deasupra Donbasului, cu reacţii la fel de nepotrivite din partea rusă. Suma acestor întâmplări, cumulul şi suprapunerea de fapte ale agresivităţii militare ruse, a dus la o crispare americano-rusă ce ameninţă să se transforme în încrâncenare şi reacţii nervoase. Deja contactul între trupele ruse şi americane în Siria, Marea Neagră, Mediterană şi Marea Baltică, la nivel aerian, naval şi terestru, poate duce la incidente militare, ba chiar la ciocniri şi confruntări, mai ales dacă echilibrele pe teren sunt restabilite forţat prin confruntarea cu trupele proxy ale celuilalt aparţinător. O perspectivă de confruntare nedorită, mai ales când tot mai mult se aud zăngănind ameninţător la nivel public elementele ţinând de capabilităţile nucleare ale fiecăruia.

Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe

Un interviu de pomină: cabotinul Serghei Lavrov acuză SUA că nu are şapcă

Am urmărit, vineri seara, la BBC Hard Talk un interviu cu Ministrul rus al Afacerilor Externe, Serghei Lavrov. El vine după un altul, cu Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui Vladimir Putin, cu o zi înainte. Cum mă aflam la Bruxelles, la un workshop NATO de nivel înalt cu experţii din domeniu, interviurile au fost cu atât mai şocante prin discrepanţa lor faţă de realitate şi de situaţia curentă a Federaţiei Ruse în Crimeea, Estul Ucrainei, Siria, în raport cu comunitatea internaţională, cu ONU însăşi, deşi Rusia ocupă un fotoliu în Consiliul de Securitate ca membru permanent.

Las la o parte interviul cu Peskov, care era în nota obişnuită. De la propagandişti şi apărători sub jurământ pentru orice nefăcută a preşedintelui rus sunt sătul şi am văzut o mie. Însă la nivelul inteligenţei ministrului rus de Externe şi al cunoaşterii interfeţei internaţionale, a uzanţelor, bunei cuviinţe, a lucrurilor ce se pot face şi ce nu, Lavrov este un maestru. La fel şi în relaţia cu presa. Prestaţia sa însă a fost de pomină.

Fardat şi aranjat de nu i se mai cunoştea vârsta, Serghei Lavrov a vrut să pară jovial şi, în orice caz, extrem de sigur pe tot parcursul interviului. Deşi interviul a fost fair play, acoperind toate temele la zi, iar realizatorul nu l-a cruţat deloc, Serghei Lavrov a ţinut să dea impresia că este tot timpul în ofensivă, că e tot timpul în poziţia de a ataca contrapartea pe care şi-a definit-o, cum altfel, în Statele Unite, acţiunile americanilor, preşedintele Obama şi omologul său John Kerry. Acest comportament a subliniat, în mod paradoxal, tocmai faptul că situaţia reală este contrară celei pe care o afirmă, Lavrov având momente de penibil absolut prin neadecvarea la tonul folosit, neobişnuit pentru sine ca diplomat, dar şi pentru gravitatea temelor discutate. O senzaţie generală grotescă, de personaj ce râde ca proasta-n târg când cineva îi spune alarmat că i-a luat foc casa!

Serghei Lavrov nu a răspuns la nici o întrebare. Nici nu avea cum. Orice răspuns real sublinia postura defensivă în care ar fi trebuit să se afle, explicaţiile pe care trebuia să le furnizeze, răspunsurile neplăcute pe care ar fi trebuit să le formuleze pentru a-şi apăra ţara şi acţiunile militare agresive ale acesteia. Nici măcar nu a ales, ca Peskov înaintea lui, în ajun, să paseze unele responsabilităţi către „colegii militari”. Nu. Lavrov a încasat toate întrebările zâmbind superior şi deseori nepotrivit şi a reacţionat la toate întorcând oglinda de la sine şi arătând cu degetul către terţ. Terţul fiind vinovatul de serviciu, SUA.

Confruntat cu faptul că SUA îşi cer scuze pentru erori, Lavrov a spus că nu are a-şi cere scuze.

Ca un banal propagandist de provincie, rivalizând ca bădărănie cu ambasadorul său de la Bucureşti, Kuzmin, Serghei Lavrov a răspuns la toate întrebările care-l responsabilizau şi acuzau Rusia pe modelul „noi ca noi, dar să vedeţi SUA ce a făcut”. Precum castravetele din familia cucurbitaceelor, dintr-o scenetă jucată admirabil de Florin Piersic, indiferent de lecţia la care era scos, elevul întruchipat de marele actor se ducea la lecţia ştiută. Aşa şi la Lavrov, indiferent de întrebare, răspunsul era inevitabil că SUA nu a separat opoziţia moderată de Frontul al-Nusra, organizaţie teroristă, că SUA protejează al-Nusra. Întrebat de victimele civile ale atacurilor aeriene, de măcelul civililor din spitalele din Alep, de atacul convoiului ONU şi Crucii Roşii cu ajutoare umanitare, peste tot răspunsul era invariabil: SUA nu a separat opoziţia moderată de Frontul al-Nusra.

Interviul a atins cote ridicate ale penibilului atunci când, la reluarea întrebării despre bombardarea civililor, Lavrov a cerut probe şi la prezentarea probelor le-a negat şi a spus că SUA a inventat termenul de victime colaterale! Confruntat cu faptul că SUA îşi cer scuze pentru erori, Lavrov a spus că nu are a-şi cere scuze. Ca şi cum SUA e vinovată de uciderea civililor intenţionat de către ruşi, pentru că au dat un nume acţiunii militare ce vizează ţinte legitime, dar nimereşte accidental şi civili! Nici despre prăbuşirea avionului Malaysian Airlines deasupra Donbasului nu a avut o logică mai corectă: nu a văzut probe şi însăşi comisia de anchetă, în raportul final, îşi rezervă dreptul să mai aducă probe (toate însă tot pentru condamnarea Moscovei, dar asta nu a mai fost subliniat). De altfel, întregul interviu are loc în timp ce ONU şi toate componentele sale vorbesc despre crime de război ale Rusiei în Siria, Donbas şi în doborârea avionului. Reacţia lui Lavrov probează că argumentele logice şi factuale s-au epuizat şi Rusiei i-a mai rămas doar propaganda.

Soldat rus, alături de militari ai lui Bashar al-Assad, în misiune de câştigare a simpatiei civililor sirieni, în satul Kubab, de lângă oraşul Hama FOTO AFP

Siria: ruptură americano-rusă cu miros de praf de puşcă

Situaţia de pe teren din Siria a luat o întorsătură complicată, după ce Rusia a anunţat că ea continuă să îl sprijine pe al-Assad să elibereze orice centimetru de teritoriu sirian. O afirmaţie lansată prin intermediul sirienilor şi al presei siriene, niciodată negată, deşi ministrul rus de Externe face apel la pretinsul acord ruso-american care nu a fost dat niciodată publicităţii, forţând încă o dată mâna americanilor atunci când afirmă că, dacă nu e respectat, îl vor da publicităţii.

În fapt, atacurile repetate asupra Alepului înconjurat şi bombardat de ruşi şi sirieni a dus la situaţia în care a apărut foarte clar avertismentul american că SUA se va retrage din orice negociere şi acord cu Rusia pe Siria, ba mai mult, din orice discuţie. Iar ultimatumul vine după ce aviaţia ruso-siriană a bombardat convoiul umanitar al Crucii Roşii şi al ONU ce mergea spre Alep, de unde întreruperea definitivă a acestui tip de convoaie. Mai mult, tot aviaţia rusă a bombardat cu bombe anti-buncăr - unele dintre ele neexplodate şi filmate de către localnici - locuinţe civile din Alep şi spitalul din localitate, inclusiv săli de operaţie plasate la subsoluri.

De altfel, trimisul special al ONU şi compartimentul responsabil de afaceri umanitare al organizaţiei globale au acuzat direct Rusia de crime de război în Siria, cu mii de civili ucişi de bombardamentele nediscriminatorii ruse. Mai mult, acuzaţia vine concomitent cu publicarea rezultatelor anchetei privind doborârea avionului Malaysian Airlines deasupra Donbasului care conţinea şi testul tragerii cu rachete de pe un BUK (lansatorul responsabil de doborârea avionului), test secret efectuat în Finlanda.

Acuzaţiile de crime de război par însă să pălească faţă de încălcarea deplină a oricărui acord şi înţelegere bilaterală. Ascunzându-se în spatele unei pretinse promisiuni americane de a separa luptătorii moderaţi de cei ai Frontului al-Nusra, Rusia a continuat bombardamentele pentru a ocupa Alepul în favoarea lui Bashar al Assad. De aici încolo, orice formulă de dialog ruso-american pare imposibilă.

Mai mult, SUA a anunţat că, la cererea preşedintelui Barack Obama, instituţiile de forţă americane caută soluţii alternative, inclusiv militare, privind reacţia pe teren. Bombardarea riguroasă şi sistematică a trupelor lui Bashar al Assad din jurul Alepului şi din alte regiuni este luată în discuţie. Mai mult, SUA au avertizat şi asupra posibilităţii ca acţiunile ruse să determine un transfer de rachete portabile sol-aer de la statele arabe către insurgenţă, pentru a asigura protecţia împotriva avioanelor ruse şi siriene, astfel că avioanele ruse vor începe să fie doborâte când atacă opoziţia.

De asemenea, SUA au avertizat că o continuare a acestei formule de strategii, aceea de soluţionare militară, prin forţă, a situaţiei de pe teren în favoarea lui al Assad poate duce la retragerea coaliţiei internaţionale anti-ISIL din regiune şi să determine Rusia să-şi asume un al doilea Afganistan. Or, trupele sovietice de acum 27 de ani aveau altă compoziţie şi nu au făcut faţă foarte bine insurgenţei şi mudjahedinilor, iar acum o Federaţie Rusă net inferioară militar şi în pragul colapsului economic riscă să se prăbuşească prin implozie, aşa cum a făcut-o fosta „închisoare a naţiunilor” după Afganistan.

Avertismentul american e şi mai serios, odată ce face referire şi la faptul că o continuare a acestui comportament poate arunca în aer nu numai Nordul Caucazului, acolo unde Daesh/Stat Islamic şi-a dezvoltat reţeaua, ci chiar Moscova, Sankt Petersburg şi alte localităţi cu populaţie civilă nevinovată, vizată de atacurile teroriste ale ISIL sau Al Nusra.

Perspectiva unei rupturi definitive ruso-americane, ba chiar a implicării SUA în conflict direct împotriva trupelor lui al-Assad, pe care le sprijină Rusia cu trupe speciale şi aviaţie (unde o mai fi retragerea anunţată din martie de Putin, cine mai ştie???) ar putea duce la confruntări directe ruso-americane în bătălia aeriană şi pe teren, acolo unde trupele terestre sprijinite de ambele părţi intră în contact şi confruntare directă. O situaţie nedorită, dar foarte posibilă cât de curând.

Putin, Hollande, Poroşenko şi Merkel după semnarea „Acordului de la Minsk”. FOTO AFP

Ucraina: căderea acordurilor de la Minsk prin subminarea încetării focului de către Rusia

Ucraina pare să traverseze o perioadă fastă şi mult mai liniştită aparent, odată ce a fost centrul atenţiei internaţionale în ultimele săptămâni. Din păcate, procesul de pace, sau mai exact spus acordurile de încetare a focului în Donbas, căci aici e singura zonă serioasă de negociere cu şanse, sunt departe de a da rezultate şi zilnic sunt atacuri ce vin din partea trupelor ruse şi pro-ruse. Aceste constante zgândăriri menţin un număr de victime de partea ucraineană care afectează direct forţele armate. Însă şi armata ucraineană nu mai este ceea ce era în 2014, la începerea conflictului şi 60.000 de noi soldaţi, veniţi din spaţiul voluntarilor şi alcătuind Garda Naţională, s-au alăturat forţelor armate după o perioadă de instruire completă cu armatele şi instructorii NATO, în special americani, canadieni, britanici.

Poate cea mai importantă evoluţie o reprezintă incapacitatea de a merge înainte cu acordurile de la Minsk.

Pierzând însă câte un pluton pe săptămână - morţi şi răniţi (în ultima perioadă „numai” câte un pluton pe lună) - trupele ucrainene au privit şi perceput războiul din Donbas ca un conflict extrem de costisitor. Nu-i vorba, şi de partea cealaltă lucrurile sunt complicate, odată ce „convoaiele umanitare” ce aduc muniţie şi pleacă cu coşciugele cu morţi au fost dublate ca număr de bătăliile şi execuţiile din interiorul celor două „republici populare”, Doneţk şi Luhansk, şi de adevăratele războaie interne între voluntarii şi trupele ruse şi paramilitarii locali, care s-au instalat mai demult, au ocupat posturi de autoritate în regiunile separatiste şi nu se dau schimbaţi la ordinele Moscovei.

Dar poate cea mai importantă evoluţie o reprezintă incapacitatea de a merge înainte cu acordurile de la Minsk. Practic, reaşezarea pe termen lung a situaţiei de pe teren este subminată de tirurile constante ale „teroriştilor”, cum sunt numiţi ruşii şi pro-ruşii din Donbas de către Kiev, deci încălcările sistematice ale oricărei încetări a focului, precum şi de prăbuşirea acordurilor de la Minsk, care nu mai pot livra mai mult, deoarece pe domeniul securităţii Rusia ar trebui să-şi retragă trupele şi armamentele şi să predea controlul frontierei – lucru refuzat sistematic şi respins informal în mod categoric de către Moscova, care nu permite nici măcar intrarea observatorilor OSCE în regiune şi pe această frontieră necontrolată de autorităţile legitime de la Kiev – iar partea ucraineană refuză vreo concesie de natură politică până când nu se rezolvă problemele de securitate.

Mai mult, în materie de soluţii politice, Kievul pare să fi învăţat lecţia nistreană, din conflictul desfăşurat în vecini, în Republica Moldova, tot cu larga contribuţie a trupelor ruse, rămase acolo non-stop în ultimii 25 de ani. În plus, toată făcătura cu statutul special şi joaca de-a pseudo-statul separatist în Transnistria costă acum în Donbas, pentru că nimeni nu-şi mai permite să lase la voia întâmplării legile de descentralizare, statutul de autonomie sau validarea unei conduceri prin alegeri, pe baza legilor votate la Kiev, fără a avea controlul asupra regiunii, acces neîngrădit al partidelor politice ucrainene şi asigurarea securităţii în regiunile în care ar urma să se desfăşoare votul local, altfel ar valida noua conducere separatistă.

În fapt, acordurile de la Minsk au căzut, iar noile tensiuni majore ruso-americane din Siria şi de aiurea îndreaptă lucrurile mai degrabă spre conflict major ruso-american pe toate fronturile decât spre o situaţie în care bunăvoinţa SUA şi finalul de mandat al preşedintelui Barack Obama ar fi permis Moscovei să câştige pe teren sau la masa verde în Ucraina. Crisparea ruso-americană din Siria şi perspectiva confruntărilor directe aeriene şi terestre în Siria este, în fapt, cea mai bună veste pentru Kiev că nu va exista niciun fel de pertractare pe seama sa la  Washington. Iar la nivelul germano-francez, la presiunile europenilor, Ucraina a învăţat deja să reziste.